Mai discut din când în când cu un vechi prieten din copilărie. Mă rog, cred că prietenia a rămas mai mult din partea mea, în închipuirea mea, căci după câte tâmpenii spune și ce aud de la el normal ar fi să-l ignor, să-l blochez, să-l dau naibii! Discutăm pe Facebook, după cum probabil v-ați dat seama. Dar nu fac asta pentru că toți cei din lista mea de prieteni sunt o sursă de informare. Ei mă fac să văd și alte lucruri, nu doar ce vreau eu și să-mi confirme ce știu deja. Exclud din cercul meu doar pe bădărani.
Ei bine, prietenul ăsta al meu a plecat în America înainte de 89. Familia lui era pocăită, așa a reușit, căci pe atunci cam asta era singura modalitate de a pleca dracului din România. Și să fugi peste graniță, pe la Naidăș, pe la Deta, la Otelec, prin Dunăre și pe unde te mai duce capul. Fac abstracție de nemți care erau binecuvântați din acest punct de vedere. Cu acesta, cu prietenul meu viitor american, mă jucam printre liniile de la triajul cu vagoane pline de cărbuni din orașul meu natal. (Undeva prin Reșița de demult.) Și mi-e foarte greu să mi-l închipui altfel decât îl știam eu. Dar este, și nu mă refer la faptul că arată ca un butoi și are vreo șapte copii.
O discuție despre doamne
Bun, acum că vi l-am prezentat sumar să vă sintetizez una dintre ultimele mele conversații. Zice către mine ce-i tot dați cu Ucraina aia? Nu v-ați săturat? Ce câștigați voi din asta, veniți-vă în fire, fiți cu picioarele pe pământ! (Este și extremist pe deasupra! De fapt am mai spus că extremismul și putinismul în special sunt răspândite de așa-zisele culte neoprotestante și m-am convins că nu este doar opinia mea. Citește aici despre propaganda rusească.) Acum era iritat de chestia asta cu Eurovision. I-am spus, fratele meu dar eu habar n-am, nu urmăresc concursul acesta de ani de zile. S-au dus vemurile cu Abba și Waterloo, acum eurovisionul trece pe lângă mine ca vântul!
Și tipul insistă. Ce câștigăm noi, ne este viața mai bună că o pupăm în fund pe Jill? (Aluzie la vizita primei doamne a SUA). Cum putem să fim atât de pasivi și să o vedem cum se maimuțărește cu nevasta ficusului? Ce, aia e doamnă? Acum se leagă de Carmen Iohannis, asta știu că nu o suportă. Deși el este acolo, undeva pe lângă Chicago, are idei „bine conturate” despre politica românească! Ce are cu Jill Biden încă nu înțeleg, cred că are opțiuni republicane, probabil din cauza asta. Și mai zice, voi nu vă dați seama că vă faceți de rușine? Aia a voastră se maimuțărește cu mumia noastră, chiar sunteți penibili, râde lumea de voi!
Și mi-a venit o idee nemaipomenită. Zic, auzi, dar dacă prima noastră doamnă era madam Dăncilă? Ai? Îți poți închipui? Sau pune-o pe Firea alături de Jill, sau și mai bine pe Olguța Vasilescu? Și uite așa, credeam că l-am terminat. Că astea sunt viziuni imposibile. Că nu mai are replică și nu mă mai caută. Eroare. Ieri am primit iarăși un îndemn să mă pocăiesc. Și evident un link spre o altă predică, pe Youtube, dar mă abțin să indic care este cultul acesta, știu eu de ce.
Observ însă că acești pocăiți sunt deosebit de tenace. Insistă și insistă. Dar ceea ce mă jignește este că, probabil, vechiul meu tovarăș de joacă din copilărie nu cred că citește ce scriu eu sau nu în totalitate. Mă ține doar în discuții idioate (unde mai mult el scrie) și a-mi trimite îndemnuri la pocăință. Totul în virtutea unor vechi legături, care acum sunt tulburi, cam ca un vis.
Înțeleg însă că ziua când mă voi pocăi e tot mai departe. Și că voi fi nevoit ca într-o zi, foarte curând, să trag o linie și să arunc la gunoi.
