Când și cum contează ți-ul. Manea Salam!

blog de timisoara

Întotdeauna am avut convingerea că regulile de gramatică, scrisul corect, ortografic, acestea sunt chestiuni care-ți intră în sânge. Dacă ai învățat corect să scrii un cuvânt îl scrii fără să te gândești cum e bine, îl scrii din reflex. Și invers. Dacă l-ai învățat prost, atunci tot așa scrii, prost. De cele mai multe ori asta se învață în școală, în clasele primare. Și așa mergi cu ele tot restul vieții! Afară doar dacă, printr-o întâmplare oarecare, îți dai seama că nu e bine ceva și te corectezi.

Așadar când cineva îmi scrie mie punând cratima unde crede el și nu unde trebuie, eu îl cataloghez (din reflex!) ca pe un om care nu a învățat la școală. Ca pe unul care a frecat menta, pe care nu l-a interesat limba română. Sincer. Și poate vă veți întreba, logic, dacă are asta vreo legătură cu calitatea umană a celui care-mi scrie și dacă e cazul să fac atât pe grozavul!? Iar eu vă voi răspunde că depinde. Depinde de situație. Și o să vă explic.

Unde se pune cratima nemțească

Dacă-mi scrie un prieten de-al meu din Germania, care e neamț și a plecat acolo încă din tinerețe, eu nu mă supăr. Nu pot. Asta pentru că (așa cum am spus) el este neamț și probabil că în timpul liceului l-a durut undeva de limba română! Așa cum și mie mi s-a fâlfâit de limba germană și ce rău îmi pare acum, pentru că dacă aș ști măcar o mie de cuvinte nemțești m-aș duce dracului din țara asta de doctori în științe!

De ce să-ncerc să explic prietenului meu, băi fraiere vezi că nu se pune cratimă acolo, ți-ul ăla se leagă de cuvânt sau se desparte, după caz!? El n-ar înțelege despre ce e vorba și ar zice că m-am dilit acum, la anii ăștia, că mă iau de el așa, cam pe degeaba, ce importanță are pentru el, acolo, în Germania, că nu știe să pună liniile când scrie românește!? Și drept are! Așa că mai bine să nu observ. Și îmi impun ca simțul meu estetic să nu mai fie lovit în moalele capului de un bărbat care locuiește în altă țară și vorbește românește doar când vine pe aici, prin concedii!…

Cratima în web design este caia din potcoave

Însă dacă un puștan (dintr-o grupare pentru emanciparea tinerilor designeri, vorbesc serios, există așa ceva!) mă ia peste picior și-mi scrie „cu tot respectul invăța-ți puțin web design actual” ar trebui să mă supăr? Nuuu. De ce? Doar mi-a zis cu respect! Însă dacă oamenii aceștia, copii care nu erau născuți când eu începeam să studiez despre designul paginilor web, ajung să mă concureze ar trebui să mă supere? Culmea, chiar câștigă lucrări înaintea mea, ar fi un motiv de supărare? Eu zic că nu.

Căci dacă tinerelul acesta scrie așa cum scrie și totuși ar găsi clienți (evident că i-am căutat portofoliul dar este tabula rasa), înseamnă că și aceștia din urmă sunt ca el. Adică agramați. Dar ce contează asta!? Muzica lui Salam, a lui Guță are și rolul de a separa societatea. Căci mie mi-e imposibil să cred că toată țara asta este o imensă manea. Nu pot să cred că oamenii care îi sunt clienți puștiului designer ar putea fi și ai mei! Și invers. Căci, în definitiv, cei care văd în design doar partea care se vede, aia cu fluturi care aleargă pe monitor sau rochii cu paiete și nu disting proiectul în ansamblu au același drept de a alege.

Dar ceea ce văd – și nu cred că greșesc prea mult – este că partea de manea din țara asta devine din ce în ce mai mare. E ca o plăcintă de vacă, proaspăt făcută când trece pe uliță și o scapă în praf. Dacă ești pe-acolo te-ai umplut.

Totul nu este decât o mare deziluzie. Înțeleg că școlarii nu vor mai putea fi exmatriculați. (Pe mine m-au de vreo trei ori, îi făceam peri albi bietului tata!) Înțeleg că nu mai rămân repetenți și nu mai e voie cu coronițe, sau greșesc eu și nu am înțeles bine…

Concluzia este una singură: i-aș trage un picior în cur ministrului de educație! Și nu numai lui.