Fotografiile mele sunt ca femeile! Îmi plac și chiar le iubesc, mă uit la ele, le dichisesc, le dau tot ce le trebuie și tot ce vor… și cu toate astea nu le pot ține! Pleacă. Aș putea spune că sunt curve sau că eu sunt peștele lor, dar nu este așa pentru că nu-mi aduc niciun ban chiar dacă umblă peste tot, și de fapt cum aș putea spune despre o fotografie că este curvă!? Și, totuși, cum
pleacă fotografiile astea ale mele? Eh, aici este o întreagă poveste, pe care nu o pot spune pe de-a-ntregul, pentru că nici eu nu o știu. Cred că mai întâi sunt manipulate, apoi furate, sau invers sau și invers, habar n-am…
Voi încerca să povestesc despre una din femeile mele, pardon – e fotografie, care umblă peste tot dar niciunde nu spune de fapt că este a mea, că de fapt locuiește cu mine, că eu i-am dat viață, eu am făcut-o frumoasă, datorită mie există ea, fotografia! Chiar dacă au văzut-o și alții, dar în cu totul alt fel, cu toate acestea femeia-fotografia mea circulă, pe ea o vor toți, pe ea și doar pe ea. Și dacă le cer să recunoască (atâta doar, să recunoască!) că ea este femeia mea fotografie, nu o mai vrea nimeni, se leapădă de ea ca de Satana! Ultimii care au procedat așa sunt cei de la Ora de Timiș și Renașterea bănățeană. Acestea sunt doar ultimele două cazuri, dar mai bine ascultați povestea…
Subiectul, fotografia, femeia sau cum vreți dvs. este imaginea cu catedrala din Timisoara, care ilustrează acest text și care se găsește pe site-ul meu având semnătura www.fotomat.ro, ceea ce ar fi cum s-ar zice numele meu, dar care s-a putut găsi pe ziarele amintite (și nu numai) fără indicația sursă. Mai pe șleau, numele meu fusese șters de pe fotografie prin priceperea unui photoshopist, adică a unui manipulator de imagine…
În urmă cu câteva zile, „frunzărind” publicațiile on-line din Timișoara am dat de un articol în Ora de Timiș care povestea ceva despre un program de sărbători, chestii din astea, nu mai rețin, nici nu e important. Cum mă știu bine cu redactorul-șef i-am trimis un mesaj că îl rog să pună măcar numele autorului fotografiei, așa se obișnuiește, știe el prea bine ce înseamnă drepturile de autor, doar e poet, adică Robert Șerban. Evident, s-a preferat înlocuirea fotografiei cu o alta, o imagine banală ar spune artistul din mine, dar mai bine decât să-mi pomenească numele, căci de ce să-mi facă reclamă, ar zice ei, cei din redacția respectivă… Eu aș spune că de ce să uzezi de un bun care este nu este al tău, care este evident că-ți place, dar nu vrei să plătești nimic pentru asta, în cazul de față o simplă indicație!? Mai bine jos cu ea. E ok și-așa…
Apoi, venind dintr-o mică vacanță, mă pune naiba să mă uit ce mai e prin presa locală și necuratul mă trimite la Renașterea bănățeană unde dau iarăși de femeia mea. Era târziu, actualitatea textului trecuse, dar cu toate astea am trimis un comentariu despre același subiect, respectiv că numele fotografului lipsește. (Eu când spun fotograf mă refer la cu totul altceva, nu la polițistul acela care te pune în fața camerei web și face poze de buletin sau de pașaport, dar culmea este că și el se autointitulează fotograf!) Consecința reclamației mele este aceea că au înlocuit fotografia și au șters comentariul. Sic!
Am renunțat de mult să mai reclam furtul de fotografii de pe site-ul meu, eliminarea numelui meu, modificarea imaginilor mele și alte chestii minore sau majore. Legislația este prea permisivă pentru acest gen de găinării, căci altfel nu le pot numi. La fel cum am renunțat demult la ideea de a trăi din fotografie în România, aici unde oricine pune mâna pe o cameră digitală se proclamă fotograf, aici unde oricine lucrează la un ziar on-line se numește ziarist. De aceea am fost și voi fi, în principiu, susținătorul oricărui pachet legislativ gen ACTA care să protejeze drepturile de autor, fie că sunt fotografi, fie că sunt maneliști.
Îmi place fotografia nocturnă și credeam că, fiind destul de dificil de realizat o astfel de imagine, voi fi la adăpost de manipulări, dar de vede cât de mult m-am înșelat! Voi mai spune o întâmplare despre una din primele mele fotografii de noapte, iar eu zic că merită să citiți până la sfârșit.
Se întâmpla prin 92 sau 93, nu mai rețin exact. Pe vremea aceea locuiam în Reșița și aveam un PRAKTICA, evident manual, digitalizarea camerelor foto survenind abia după câțiva ani. Și mă pocnise ideea de a-mi fotografia orașul de sus, de pe Dealul Golului, un vârf de munte din mijlocul Reșiței. Dar treaba asta cu fotografia nocturnă nu este chiar așa de simplă și nu-ți va spune niciun maestru fotograf cum se face. Vreau să spun că nimeni care se pricepe nu-ți va vinde pontul, căci fiecare își ține păzite micile sau marile secrete.
Eu locuiam pe undeva pe la marginea orașului și ca să ajung pe Dealul Golului, care trebuia escaladat, plecamziua, înainte de amurg, acesta să mă prindă sus, cu aparatul instalat, și plecam înapoi târziu, după miezul-nopții. Pe atunci nu aveam mașină și nici nu mai mergeau autobuzele la ora la care mă întorceam, taxiurile erau scumpe și mă zgârceam la bani. Mă băgam în pat spre ora 4 dimineața iar nevastă-mea de atunci mă întreba dacă mi-a ieșit ceva? Îi spuneam că nu știu, că o să văd după ce developez filmul…
Era complicat de făcut o nocturnă, și cred că și acum este greu să faci una adevărată, chiar dacă sunt digitale cu duiumul. Eu pozam pe un singur clișeu timp de câteva ore și pe atunci, pe la începuturile mele cu nopțile astea, nu ieșea mai nimic, doar niște pete, niște linii, niște puncte… Nevastă-mea intrase la idei, unde naiba umblu eu noaptea, că poze tot nu-i arăt!? Iar eu nu puteam să-i explic ce e cu timpii lungi de expunere, cu supraexpuneri, cu tot… Am ajuns să ne certam urât de tot pe tema asta, astfel încât ea a prins ură pe tot ce însemna aparat, film, eu…
De aceea țin la fotografiile mele, căci sunt ca niște femei, le iubesc și aș vrea să le mângâi. Mai nou, pentru a nu mi le mai lua cineva, le-am dat jos de pe site. Am lăsat doar câteva, doar curvele cele mai mari! Și care sunt mai ușor de urmărit…
PS: Dacă mă gândesc bine fotografiile sunt târfele mele, iar femeia este doar una…
