Vă spuneam în Vraja argintului fotografic că prima fotografie am realizat-o cam pe la șapte ani. Vă povesteam și de Iosif Vatzulik, căruia îi port o veșnică recunoștință. Uneori simt nevoia să reiau această temă, în definitiv e blogul meu.
Îmi plăcea treaba asta cu developatul filmelor și cu revelatorul. Să am fotografii cu mine, făcute de mine, era o chestie nemaipomenită. Mă lăudam peste tot. Și totuși, până am avut aparatul meu de fotografiat a trecut ceva timp. L-am primit totuși, era un Vilia, o sculă produsă de cei din fosta URSS. De fapt, pe atunci, prea puține aparate de fotografiat erau disponibile publicului și car să nu vină din Uniunea Sovietică. În fine, trebuie să spun că m-am rugat tare mult de ai mei să mi-l cumpere.
Deși aș fi vrut eu un Zenit sau un Practika, voi mai tânji multă vreme după un aparat de fotografiat serios. Știți cum era atunci? Eu proveneam dintr-o familie de muncitori. Eram săraci. Ca să facă față vieții de zi cu zi, să poată asigura un trai mai bun celor trei copii, părinții mei făceau bișniță în URSS. Am fost un norocos că tata s-a îndurat să-și rupă vreo sută de ruble, cred că atâta costa Vilia ăla, ca să-mi cumpere aparatul.
Mai trebuie să vă spun că peste toate astea, mama nu avea încredere în prostiile mele, alea cu poze, cu aparate. Le considera mai degrabă niște cheltuieli inutile. Prin urmare, era foarte reticentă la orice pretenție de-a mea în privința fotografiei. Toată viața mă voi lupta cu ea ca să accepte faptul că eu doream să fac fotografie. În general să fac ce doresc eu. În fine…
Casa Pionierilor și diversitatea de activități
La Casa Pionierilor, moșul se ocupa și de drumeții, de marcaje turistice, de Expedițiile Cutezătorii. Ba, aș putea spune, că instructor foto era mai pe la urmă. De multe ori aveam senzația că erau mai importante expedițiile în Cheile Nerei, autogospodărirea, organizarea de taberele pe șantierele arheologice, marcajele turistice, construirea unei cabane pentru pionieri undeva în apropiere de Reșița.
Ei bine, era și de muncă. Ceea ce mie-mi displăcea, așa că mai pe la început fugeam. Nu-mi mai trebuia nici cerc de foto, nici mers pe dealuri, nimic!. Vatzulik vorbea cu tata și acesta mă ducea de mână înapoi. Cică să învăț și eu ceva în viață.
Așa a fost copilăria mea. Învățam să fac fotografie și mergeam la săpături arheologice ca să facem bani, iar cu banii să mergem în Cheile Nerei. Iar acolo umblam de nebuni să construim punți peste râuri și să facem marcaje. Urma să stau prin preajma moșului și după ce m-am întors din stagiatura de la fabrica de țevi din Roman. Până a închis ochii, Dumnezeu să-l odihnească!
Primele aparate de fotografiat adevărate
În cele din urmă tata mi-a cumpărat un aparat de fotografiat mai adevărat. Cred că eram în clasa a zecea. Era un Kiev 4M. Cu telemetru. Nu era reflex dar avea obturator din lamele de titan, exponometru încorporat, existau obiective de schimb, superangular și teleobiectiv, era o bijuterie. Și acum îl am, încă în stare de funcționare. E genul de scule rusești care te țin o viață!
Cu acest aparat am făcut o mulțime de bani. Mă duceam la chefuri, făceam poze, le vindeam și eram un fel de mic afacerist. Chiar cu vreun an înainte de a muri (tata făcuse un cancer galopant care l-a răpus în 3-4 luni), tata mi-a adus de la ruși și un Liubitel. Acesta era un aparat de fotografiat pe film lat. Urma să m-ajute enorm în vacanțele mele viitoare. Cum? Vedeți mai jos…
Însă momentul în care am considerat că am o sculă „profi” a fost când mi-am cumpărat eu un Zenit E. Nu era o sculă fantastică, dar la astea aveam eu acces atunci, cred că era 83-84 când l-am cumpărat. Era o altă tehnică, respectiv SLR, ceea ce deja însemna o altă lume. Cum s-ar zice, vedeai direct prin obiectiv.
Vacanțe prelungite prin fotografie
Eu, în facultate (în prima) mă întrețineam practic singur. Făceam bani cu pozele. Pe atunci, pe la începutul anilor 80, era altfel, să developezi, să știi să faci o rețetă era ceva pentru care-ți trebuia o abilitate. Nu se făceau poze (fotografii) la fel ca azi. Când oricine are un telefon mobil devine fotograf. În fine, să trec la subiect…
Am prins un bilet în tabără studențească la Predeal. Imediat mi-au sclipit beculețele. Făceam fotografii cu Liubitelul și le developam în farfurii. (Substanțe se găseau la toate magazinele.) Eram închis într-un dulap și developam filmul. Cineva de afară îmi spunea a trecut un minut, acum două… Când terminam le spălam în chiuvetă.
După ce se uscau tăiam cadrele și le puneam între două sticle. Puneam negativul peste hârtia foto (care se găsea și ea la magazin). Aprindeam becul și țineam până se impresiona hârtia. Nu știam cât timp e nevoie, făceam prin probe.
Lumina roșie ca să pot manipula hârtia foto o obțineam dintr-un pahar de plastic pus peste un bec. Așa lucram. Apoi imaginile acelea, care nu erau mai mari de 6×6 cm, atât cât era negativul, le vindeam ca pâinea caldă. Evident, calitatea le era suplinită de factorul emoțional. Erau proaspete, erau de atunci, din vacanță, erau amintiri.
Fotografia ca hobby și profesie
Până după revoluție, fotografia a fost mereu un hobby. Nu mă puteam gândi că voi deveni fotograf profesionist. Așa erau vremurile. Eram însurat, aveam un copil, soția avea nevoie de venituri sigure nu de prostiile mele. În plus, fotografii erau considerați așa, ceva asemănător unui pierde vară… Fotografii cum vedeam eu că trebuie să fie un fotograf, cum credeam eu că trebuie să fie.
Ideile mele de reportaj, de portret, de expoziție… erau doar niște idei. Niște vise. Nu se potriveau cu familia mea de aunci, cu ideea de familie.
Cum am ajuns fotoreporter
Ca să fiu scurt, căci aș putea scrie și vorbi despre fotografie până ăhă… am să spun că mi-am pierdut locul de muncă, am pierdut salariul sigur. S-au închis fabricile și uzinele, eu, metalurg, cine mai avea nevoie de profesia mea!? Atunci, la începutul anilor 90 era un haos total.
Trăiam din bișniță. Cumpăram, vindeam, mă duceam prin Ungaria, Yugoslavia, unde apucam și eu. Ajunsesem să iau pepeni dintr-o parte și să-i vând în altă piață. Aveam un Trabant cu care căram marfa…
La un moment dat aflasem că se caută fotografi la ziarul Timpul din Reșița. Mi-am zis să-ncerc. Și m-au angajat din prima cum se spune. Mai mult, a doua zi după ce m-am dus la ei să mă angajez, mie-mi apărea primul fotoreportaj. Mi-aduc aminte și acum, se numea „Copii de piață”. Asta pentru că eu tocmai vindeam niște pepeni, așa mi-am luat subiectul…
De-atunci s-au întâmplat multe. O să le spun altă dată.
PS: Acum sunt adept al aparatelor de fotografiat din gama Canon.
