Când Marius Ghilezan își lansa cartea „Hoția la români”, la pușcăria Popa Șapcă din Timișoara, în urmă cu vreo patru-cinci ani, îi reproșam că evenimentul trebuia să aibă loc în cu totul altă parte și nicidecum într-o sală plină cu pungași de flori din cimitir sau ciorditori de rufe de pe sârmă, din ce era de fapt format pe atunci auditoriul lui. Marii hoți ai României nu erau acolo! Dar, trebuie să recunosc, prezentându-și volumul, Marius a avut o intuiție nemaipomenită să observe că face parte din obiceiul românilor să-și alinte copiii care încă de mici au tendința de a fura, căci îi ceartă mieros folosind cuvântul „hoțomanule”, un fel de pedeapsă drăgăstoasă și care nu înseamnă altceva decât un fel de recunoaștere, o speranță, credința că pruncul va ști să se descurce atunci când va fi mare…
I-am mai reproșat atunci că el, noi și alții care scriu, ar trebui dimpotrivă, să fim mai bătăioși cu cei din jurul nostru, nu să ne retragem într-un fel de turn de fildeș, de unde să stăm și să privim, eventual mai scriem câte o carte și contemplăm văzduhul, ne ascultăm unul pe altul, sau trăim pentru un public restrâns. Nu-mi dădeam seama atunci că eu însumi mă voi înălța în capcana aceasta, preferând să tac decât să-mi rănesc partenerii, prietenii, amicii, amintirile mele dragi sau orice altceva de care mă leagă un fir cald. Schimbarea s-a produs totuși, iar ca de obicei o schimbare se face la o răscruce, la un eveniment, la ceva care te marchează. Iar ceea ce mă impresionează pe mine este de cele mai multe ori moartea. Adică moartea cuiva, pentru că asta îmi induce ideea că poate mâine voi urma eu. Și, cum am mai spus și altă dată, nu vreau să mor fără să las semne după mine. Da, mi-e frică de moarte, eu recunosc asta, dar nu de moartea aceea care mă va transforma într-o carne pe care o mănâncă viermii, ci de moartea aceea care înseamnă că n-am fost nimic cât eram viu.
Probabil că vă întrebați deja unde naiba vreau să ajung? La numele meu, vă răspund. Adică începe să mă doară deja când cineva îmi fură numele, se folosește de el, mi-l împrumută sau mi-l stoarce fără să aibă dreptul sau permisiunea mea. Pentru numele meu am muncit și voi munci, iar schimbarea de care vă povesteam mai adineauri se referă tocmai la felul în care văd acum furtul muncii mele, căci până în urmă cu câteva zile eram credincios ideii că n-are rost să fac atâta caz când cineva mă fură, căci trăim în România și ca atare absolut orice este imaginabil și posibil. Dar cred că mi-e din ce în ce mai greu să accept ideea asta, aceea că orice găinar poate să fure, să ia și să se folosească, sub scuza că trăim în România…
A murit pictorul Iulian Vitalis Cojocariu din Reșița, Bebe cum îl mai știam toți de pe acolo. Eram un fel de amici, nu ne vedeam noi chiar foarte des și probabil el n-a știut niciodată cu adevărat ce a însemnat pentru mine. Mi-a dăruit odată un tablou, pe care-l țin cu sfințenie și îl privesc tot timpul, e o pictură cu un loc din copilăria mea, respectiv din Cheile Nerei. Asta mă lega pe mine de Bebe! Acum el nu mai este și mă gândeam să scriu ceva despre el, să-i public o fotografie inedită, nu știu exact ce, doar să-i cinstesc într-un fel memoria. Apoi, am găsit pe internet un portret cu el, o fotografie pe care i-am făcut-o eu cu ani în urmă, una la care țin foarte mult și ca atare am pus-o și pe site-ul meu. Fotografia aceasta era publicată de câteva ori, ciuntită și fără să se spună că este de la mine, că eu i-am făcut-o, tocmai de aceea era tăiată și partea cu inscripția mea, colțul cu semnătura cum ar spune pictorii. M-a durut asta! Este un furt, o încălcare grosolană a drepturilor de autor.
Am stat pe gânduri, dacă să tac, mi se părea că nu e cazul să spun ceva, sau nu era acum, când la mijloc era vorba de o moarte fizică, a lui Bebe, dar aceeași fotografie, la fel de ciuntită, a fost publicată și când Bebe era viu, când expunea, când se vorbea despre el cu totul altceva!
Încă mă gândesc dacă nu sunt un profitor, dacă nu sunt avid de publicitate, dacă nu mă folosesc de fapt de evenimentul acesta doar așa, ca să fac eu pe grozavul! Nu știu. Dar mi-am adus aminte de Marius Ghilezan, de discuția noastră de atunci, din pușcărie, despre hoți și m-am dezorientat și mai mult. Iar partea proastă este îi cunosc pe cei care au făcut găinăria asta, e o librărie, iar la stăpânii acesteia am fost în casă, am luat masa cu ei, ne cunoaștem. Iar ei m-au furat! Mai mult, au eliminat orice urmă despre mine, e ca și cum mi-ar fi luat viața, eu nu exist, nu am fost niciodată, și totuși ei s-au folosit de munca mea. De talentul meu. Asta mă macină. Oamenii pe care i-am apreciat, oameni care se ocupă de carte, o meserie nobilă, bibliotecarii sunt niște sfinți pentru mine, ei să mă taie în bucăți, ei să mă șteargă din memorie? Din propria mea memorie.
Ce au făcut apoi și „ziariștii” de la caon.ro este deja o trăsătură comună hoților de rând. Hoți de găini. Și m-am tot gândit. Și încă nu știu dacă am făcut bine că am spus asta. Însă amintirea discuției cu Marius Ghilezan mă toacă. Mă frământ. Atunci, am făcut din el albie de porci, iar acum ce ar trebui să fac cu mine? Totuși, e vorba de moartea pictorului Iulian Vitalis Cojocariu. Se cuvine să fac eu scandal la moartea unui artist? Asta mă macină, de fapt cine sunt eu ca să fac pe nebunul!?
Se prea poate însă ca în fiecare dintre noi să mai fie cineva. Cum zicea Marius, un hoțoman…
