Ziua Timișoarei 2025 a fost fantastică. Am descoperit că în cele trei zile sunt peste 190 de evenimente, expoziții, spectacole… asta înseamnă un oraș mare și viu. Numai să le citesc era de ajuns ca să mă deruteze: unde să mă duc, cum mă organizez a devenit o problemă de logistică personală foarte greu de rezolvat. Și totuși, unde merg, ce aleg, doar nu era să stau în casă cu atâta foială în oraș!?
Pentru că uneori sunt un om chiar practic am decis să merg la evenimentele de seară-noapte, pentru ca ziua să mai lucrez ceva și pe-acasă. Iar duminica să fie Bajaga! Trupa de rock pe care nu o pot descrie unuia care nu și-a trăit tinerețea în Banat înainte de 89.
Prima zi: Infiltrata. Film și amintiri
Cum ziceam, prima zi am dedicat-o filmului. Unul spaniol – „Undercover” – la Iulius Gardens, cu 10 oameni în public. Dovada că oamenii nu citesc site-urile de știri și nu știu ce se întâmplă în orașul lor, că nu merge comunicarea, că nu le place festivalul de filme TIFF și au preferat altceva sau că nu ies vineri seara în oraș. Sau poate toate la un loc. Sau poate concurența cu concertul Vama din centru…
Un film dur. Eu nu i-aș fi spus artistic, mai degrabă triller-documentar. O tipă se infiltrează în ETA, rețeaua teroristă care activa pentru așa-zisa eliberare a Țării Bascilor și afli detalii despre cam cum erau aceste misiuni. Pericol. Îți trebuie nervi ca să-l vezi. Din cei 10 care erau pe terasă, vreo cinci au plecat, n-au mai rezistat.
Mie mi-a adus aminte de tinerețe. De Kosovska Mitrovica, de un sediu de poliție de acolo, nu știu dacă era cel mai important. Urcam scările între doi ofițeri sârbi, niște scări dntr-o clădire cam cum sunt internatele școlare de la noi. Pătrățoasă, cu scări interioare între etaje, cu balustrade din oțel sudat, cu mână curentă din PVC colorat. Și vlăjganii între care eram eu se tot loveau de mine. Mă pasau de la unul la altul cu umărul. Unul dintre ei se ferea și mă loveam de perete. Sau îmi dădeam de scară și dacă aș fi fost molâu aș fi căzut dincolo, poate preț de un etaj măcar…
Apoi un coridor, intrăm într-un birou, un polcovnic se uită pe acreditarea mea, apoi plecăm din nou. Alt coridor, jocul se reia. Un sârb mă „împinge” cu umărul, celălalt se ferește și mă izbesc în perete. Asta de câteva ori. Coborâm scările în același ritm. Nu cad, mă țin pe picioare deși am un rucsac mare în spate. Unul din pânză roșie, cu cadru de aluminiu, poate le mai știți, erau ceva ca un fel de Vuiton al montaniarzilor atunci când l-am cumpărat eu. Acum a ajuns în Kosovo.
În beciul în care eram, de fapt o magazie la demisol și unde voi sta vreo 24 de ore voi avea timp să reflectez. Și chiar mă voi gândi, cred că asta doreau și sârbii care mă-nchiseseră acolo pretextând că mă verifică la Consulatul de la Timișoara. Mă gândeam cine naiba m-a pus să-i fotografiez!? Cică pe ascuns, așa credeam eu. Eram în autobuzul ce mă ducea de la Priștina la Belgrad. Oprise la un punct de control. Afară, după perdeaua de plasă albă de nylona ferestrei de Ikarus vechi și hodorogit, vedeam cum pe un TAB stătea un militar dezbrăcat până la brâu. Așezat cu fundul pe turela transportorului mânca dintr-o conservă cu o furculiță și se uita la autobuz, la lumea de sub el.
Supraveghea. Se uita la cei care erau coborâți din autobuz pentru verificări. În același timp, un ofițer cu doi soldați după el era pe culoarul dintre scaune. Cerea acte, vorbea, pe unii îi trimitea jos să arate bagajele altor soldați. La mine s-a uitat în acte, a citit acreditarea și m-a întrebat cu voce tabacică: novinar hai? Îhî, am dat din cap și a plecat. Când l-am văzut cum coboară din autobuz am scos aparatul de fotografiat și discret, abia mijind perdeaua de la fereastră l-am fotografiat pe cel de pe TAB. Era o poză faină, soare, mașină de luptă, soldat dezbrăcat care mănâncă, fain, îmi ziceam!
După câteva minute „nino-nino” o Zastava de miliție vine în spatele autobuzului, ne depășește și ne oprește. Un ofițer urcă și vine glonț la mine „hei novinar, daete camera!” Și m-au luat și m-au dus la miliție. Nici azi nu știu dacă m-a văzut vreun soldat sau m-a raportat vreun călător. Probabil nici nu voi afla vreodată. Iar de asta mi-am adus aminte văzând filmul acela cu femeia infiltrată în ETA. Situațiile sunt oarecum diferite, și în film era un control de trafic înspăimântător care era să se lase cu măcel. Da, controlul de trafic, spaima și nervii mi-au adus aminte de mine.
Și viața incognito a acelor agenți. Unii au murit sau au fost maltratați, în numele a ce? Își făceau jobul cu pasiune. Sau ziariști care merg în zone de conflict. Nu eu, pe lângă alții sunt gândac, pe lângă cei răniți sau chiar morți eu sunt nimeni. Or, tocmai la aceste filme care arată viața „undercover” oamenii nu merg să vadă. Să se informeze. Pe gratis. Dar dacă ar fi cu bilet de intrare!?
Ziua a doua: Vara mea târzie. Cât contează să te iubească femeia
La filmul „Vara mea târzie” eram mort de curios să văd de ce este coproducție româno-croată, sau invers, cum vreți. Din afișe vedeam plajele adriatice, ceea ce mă atrăgea desigur, căci de când am descoperit Croația nici nu mai vreau să aud de Litoralul românesc, plec dimineața din Timișoara și seara fac baie la Porec. Iar în weekend mă urc pe vapor și merg la Veneția. (Suveraniștilor, v-ar plăcea?) Super. De ce să mai merg la noi, să-mi sparg urechile cu manele!?
De această dată cred că erau vreo sută de spectatori, bănuiesc că a funcționat telefonul fără fir, ceva de genul băi fraților, haideți la Mall că se dau filme gratis! Că nu cred că au citit programul pe site-ul primăriei. În fine.
Și mă uit pe genericul introductiv, văd că da, e coproducție, mă rog, nu înțeleg, o fi ceva de genul actorii lor și caii noștri, stau răbdător să văd ce urmează. Nu voi înțelege de ce e coproducție dar nu mai contează, am învățat altceva din film.
Și începe așa cum mi-am dorit: plajele acelea pline de pietre și apa limpede în care dacă nu ești atent îți intră un arici de mare în picior, ziduri de cetăți, minunata Croație!
Și vine o tipă (Maja) să-și rezolve o problemă juridică, dar ca să obțină o cameră cu chirie se angajează barmaniță. Intriga filmului curge monoton (pentru mine) până când Sașa, rolul principal masculin, un întreprinzător dar și prozator, stă de vorbă cu un instalator care avea licență și doctorat în litere. Și zice Sașa (la un pahar de rachie, altă secvență familiară mie) că în viața asta fiecare are de scris o carte. Instalatorul zice că două. Sașa: dar uite, ne chinuim să ne câștigăm existența, tragem de noi până ajungem să știm să scriem cartea dar, culmea, atunci când știm deja suntem epuizați, goi ca sticla asta! Și arată sticla de rachiu în care nu mai e nimic. Se duce la frigider să aducă bere, alte secvențe familiare mie 🙂
Da, cei doi, Sașa și cu instalatorul care-i repara țevăria au devenit prieteni. Îi lega un lucru comun, cartea pe care este dator fiecare să o scrie și apoi să moară. Grozavă idee aveau!
Un alt moment fantastic al filmului, cel care avea să mă facă să-mi exprim invidia (nu ura, e mai corect invidia) față de Mircea Cărtărescu e un moment în care între Sașa și Maja urmau să aibă o altă scenă de sex. Amândoi excitați, se pregăteau, unul peste altul când el face o greșeală. Îi zice că se simte inspirat, că are o putere fantastică în el ceva de genul acesta, iar asta i se datorează ei. Ea este femeia care i-a dat forță. Ea, Maja, zice da, te simți inspirat, eu sunt femeia ta? Du-te și scrie! Gata cu sexul, hai, nimic până nu termini la ce lucrezi. (Ea îi citise pe ascuns o carte, l-a spionat chiar și prin în laptop. Aflase că e scriitor și înțelesese că lucrează la ceva.)
E o scenă teribilă pe care am văzut-o de mai multe ori în viață și de fiecare dată m-a emoționat, m-a umplut de invidie, de ciudă și da, uneori de ură. Aș fi vrut să o trăiesc și eu, poate de asta. Unul din primele cupluri care m-au zgândărit în acest sens este cel al maestrului meu Mircea Cavadia. Acesta se ducea acasă liniștit, știa că Trudi nu-i va răvăși nimic pe birou. Că dacă va face cumva o curățenie de genul șterge praful, va pune totul la loc, așa cum lăsase Mircea. Pe mine mă înfuria asta. Știu scena, am mai văzut-o de „n” ori fără să o și trăiesc. Mai jos o voi reda pe cea mai memorabilă.
Mircea Cărtărescu își lansase Theodorus-ul și eu eram în public. În timp ce vorbea, soția lui, poeta Ioana Nicolae, filma cu telefonul mobil sala. Poate părea o nebunie, dar este aceeași scenă, aceeași semnificație pe care femeia o face pentru bărbatul ei și în filmul „Vara mea târzie”. Doar că la modul ideatic, trebuie să vedeți esența nu mișcările în sine. Eu, când am văzut asta, cu Cărtărescu filmat de nevastă-sa, cred că m-am înverzit de invidie. Păi eu aveam conflicte să-mi pun hârtiile la loc, adică undeva unde nu se văd, de ce mă afișez atât pe Facebook, să nu public nu știu ce și altele de care nu mai zic. Da, atunci mi-am dat seama că-l urăsc pe Cărtărescu pentru femeia lui. Apoi mi-am zis că să fiu rezonabil, de ce să-l urăsc, poate e mai bine doar să-l invidiez!? Căci ura te macină și te distruge. În fine, nu vreau să mă mai gândesc la asta.
Oricum, ideea filmului, mesajul coproducției româno-croate este altul: cine face o greșeală nu înseamnă că nu o va mai repeta. Greșelile se dau din tată-n fiu, sau mă rog, din mamă în fiică, în cazul de față. Cine a iubit o dată, va mai iubi și va greși la fel. Cine a iubit va mai iubi, nu există faza cu prima e unica (și singura cum cântă Minculescu)! Asta-i morala. Doamne păzește-mă!
Ziua a treia: Bajaga! Să-nchidem ochii?
Pentru cine nu știe, Bajaga este în fond brandul unui singur om, respectiv Momcilo Bajaga. O trupă rock pe care aici, Timișoara, Reșița, Arad, de fapt toată partea asta de țară o ascultam destul la posturile pe care le prindeam de peste graniță. Radio Beograd, Novi Sad…
De Bajaga mă leagă o experiență extraordinară și ca să înțelegeți trebuie să descriu contextul. În 1986 eram stagiar la Întreprinderea de Țevi din Roman. Era epoca salariului în acord global, adică primeai salariu, retribuție cum se spunea pe atunci, în funcție de cum se realiza planul pe fabrică, pe secții…
Eu lucram la laminorul de 20 de țoli unde salariul era un kkt. Aproape niciodată nu se făcea planul și mergeam acasă (adică la cămin,că acolo locuiam) cu 70-80%, asta era pe undeva pe la 1700 de lei. Nu povestesc asta acum dar ca să supraviețuim aproape toți stagiarii făceau bișniță cu ceva. Eu cu muzică, ceasuri și baterii și Vegeta. Rar mai vindeam niște blugi. Veneam la Oravița, încărcam și mă întorceam la Roman. Eu preferam marfa asta pentru că era mică. O puneam în geantă și nu trezeam curiozitatea milițienilor în tren. Pe atunci te controlau la greu. Cum li se părea lor că ești sau nu suspect, dacă milițianul credea (așa, din proprie inițiativă) că ești borfaș, că dacă ai părul prea mare s-ar putea să nu lucrezi niciunde, te controlau și eventual te săltau. Aviz celor care vor întoarcerea la comunism, da-le-aș muie!
Și cum eram eu în căutare de clienți noi, mereu căutam cui să vând ceva, mă nimeresc în piața agro la Roman. Și (prostul de mine) întreb pe unul care vindea la o masă dacă vrea un ceas, o baterie… Ăla mă întreabă „și ce mai ai?” Eu zic că am și muzică, am tot ce vrea, Madona, Nena, „Jeni Făraș” am și Bajaga îi zic. Tot ce vrei…
Acum, ar trebui să știți că în 1985, Bajaga a concertat la Moscova într-un parc. Și rușii ăia tineri s-au înfierbântat și au dansat pe rupte, chestii din astea occidentale. Cică s-au îmbrâncit și au făcut scandal iar miliția rusească a suspendat totul. Gata cu imperialismul, pe cei de la Bijelo Dugme, cu care Bajaga merseseră împreună, nici nu i-au mai lăsat să urce pe scenă. Deci, de circul ăsta auzisem acolo, la Roman, de la un tip căruia îi duceam muzică. Și, mi-am zis, poate pot să vând Bajaga pe aici.
Tipul de la tarabă, adică de la masa aceea din beton, unul de vreo 30 de ani, mă întreabă „ce-ia aia Bajaga?” Eu îi zic (știutor!) cum n-ai auzit, sârbii ăia pe care i-au interzis rușii. Zice omul „da, bine adă și o casetă cu Bajaga!”
A doua zi eram în piață cu niște ceasuri, baterii și o casetă. Îl văd, îmi face semn să intru între rânduri, mă duc la capăt de rând, intru între mese piețarilor, fac câțiva pași și văd că din partea cealaltă vine un milițian. Ai di capul meu îmi zic, hai înapoi! Unde naiba, din spate venea alt milițian? Atunci am înțeles că m-a turnat țărănoiul.
Am fost dus la miliție, mi-au luat totul și au mers cu mine la cămin și mi-au răscolit camera. Au văzut și sculele foto, aparatul de mărit, tăvi, chimicale, tot. (Făceam coperți la casete, pozam din Bravo și le puneam pe casete ORWO, cine nu a avut casetofon nu cred că își dă seama.) Am avut o gaură atunci de câteva sute de lei. Plus că devenise extrem de greu să bișnițez în continuare. Erau cu ochii pe mine.
Așa l-am cunoscut pe locotenetul major Ursulescu, nu știam pe unde l-am mai întâllnit eu, era și un fel de spion prin fabrică și am înțeles totul și mult mai multe. El era sub acioperire, nu infiltrat. Între cele două noțiuni este o diferență. Dar despre asta altă dată…
Deci, am vrut să-l întreb pe Momcilo Bajaga de chestia asta, cum au fost ei dați afară din parc la Moscova dar am zis că o să spună ceilalți că fac pe grozavul, așa că am tăcut. Mai fusese o damă la conferința de presă care-l „lingea” pe Bajaga, că el a fost soarele nostru în adolescență, că cu el, ce ne-am fi făcut fără el, așa că am zis mai bine să tac. Altă dată, în alte condiții îl voi întreba.
Ziua Timișoarei la final
Secvențele astea cu Bajaga mie mi-au dat speranțe. Nu știu la ce. Dar după muzica pe care am retrăit-o, atmosfera, totul din jur m-a făcut să simt din nou că-s juve.
Am ajuns acasă seara târziu, ce mai, în miez de noapte. Și fiindcă era așa de târziu și ușa închisă și ca să nu deranjez pe nimeni am dormit în magazie. Cu cățeii mei. M-am trezit cu ei lingându-mă pe față.
