Vraja argintului fotografic. Cum am început, primele fotografii

fotografie veche cu Matei Bitea
O fotografie veche, de pe vremea când eram fotoreporter... Aveam un Praktica și un bliț detașabil...

Primul meu contact cu un laborator foto a fost pe la 7 ani. Eram în clasa întâia, dar ca să înțelegeți cum s-a întâmplat ar trebui să fac o mică introducere. Eram în Reșița, locuiam în orașul vechi și până să ajung la școală treceam pe lângă vechea casă a pionierilor, care nu mai există azi. Pe-atunci, casa era o clădire ce fusese construită înainte de puterea populară din România, avea un fel de parc mare între imobilul propriu-zis și trotuarul de la stradă.

fotograf Matei Bitea Timisoara
eu, peste ani, cu aparatul de fotografiat montat pe un „trepied de campanie”

 În fine, trecând eu pe lângă ea, odată, am văzut cum vreo câteva karturi se roteau prin jurul casei. Așa era pe atunci, neexistând cartodrom, karturile se roteau pe acolo, prin spatele casei, prin față, făceau ture, zgomot și praf…

Mie mi-a plăcut teribil chestia asta. Și m-am uitat vrăjit la ele. La copiii care conduceau și pe care mi-era dintr-odată ciudă. Ei de ce? Asta era întrebarea mea, ei de ce pot și eu nu? O chestie care, mai târziu, mi se va transforma într-un fel de deviză, de obsesie.

Și încolțise în mine ideea de a mă duce și eu. Îmi aduc aminte că iscodisem pe toți ceilalți copii, cum e acolo, cine are voie, mă rog, chestii din astea. Și înțelesesem că e voie, că trebuie să te înscrii, că trebuie să mai crești! Asta cu să mai cresc mă scotea din minți, nu eram un răbdător de felul meu.

Volanul e doar pentru pionieri, noi facem poze!

Mi-am luat inima-n dinți și odată când am ieșit de la ore și mă-ntorceam acasă, am intrat în curtea casei pionierilor. Mă îndreptam spre ușa îndărătul căreia credeam eu că sunt karturile. Am bătut la ușă și am intrat. Nimerisem într-o încăpere unde nu era nicio mașinuță, nu mirosea a benzină, a ulei, nu era nimic de garaj. Era un bărbat la o masă în jurul căreia mai erau copii cu care cred că vorbise până atunci. „Da, băiatule, pe cine cauți tu?” Iar eu, oarecum derutat că nu vedeam nici măcar o roată de kart pe acolo, parcă abia am vorbit, am bâiguit că vreau și eu să învăț să conduc.

Bărbatul se numea Iosif Vatzulik și avea să-mi marcheze tot viitorul. Dar nu mă gândeam eu la asta pe atunci…

M-a pus să stau pe un scaun și a început să vorbească din nou cu ceilalți copii. Pe masă erau vreo două aparate de fotografiat iar el explica, ne arăta cum funcționează. La un moment dat, și-a întrerupt șirul explicațiilor și mi s-a adresat. (Eu mă foiam, doream să plec, dezamăgit fiind pentru că am nimerit într-un loc unde nu era nimic de condus și numai se vorbea!) Și zice către mine: Băiețașule, dar tu încă nu ești pionier, cum o să conduci tu un kart? Aici numai pionierii învață așa ceva!

Vă dați seama că parcă s-a rupt cerul deasupra mea, despre asta nu știam! Nimeni nu mi-a spus până atunci că doar pionierii aveau voie. Apoi, „moșul”, porecla cu care toți îl cunoșteam, deși niciunul nu i-o vom spune în față, mi-a zis ceva de genul că, în schimb, acolo, la el, au voie și cei care nu sunt pionieri. Adică făcutul de poze este pentru toată lumea, cam așa a ieșit, numai să fii șofer de kart era doar pentru pionieri.

M-a momit. A zis că dacă merg și săptămâna viitoare o să-mi arate niște magii. Niște vrăji. Ceva nemaipomenit. Parcă-l văd și-acum înaintea ochilor cum ne trombonea, cu vrăji și alte prostii!…

Moșul meu…

Important este că am mers și săptămâna următoare. Vraja cu care m-a cucerit a fost una nemaipomenită. Intrând în laboratorul foto, la un întuneric spart de un bec roșu, ne-a pus la toți copiii palmele pe o coală de hârtie, iar apoi, cu o lanternă a dat lumina peste mână și hârtia a pus-o în niște ape. Noi, eram vreo cinci-șase copii, ne uitam cum se înnegrește hârtia și rămâne alb doar acolo unde mai înainte erau degetele noastre!

A fost într-adevăr o vrajă nemaipomenită! Pentru mine. Era primul meu contact cu hârtia fotografică, cu expunerea ei, cu revelatorul, cu camera obscură. Legătura mea cu moșul va dura ani întregi, mă voi însura, voi avea casa mea și tot în umbra lui voi fi mereu. La fel, cu alți copii, care mergeau și ei la vrăjile lui, voi fi prieten cu ei pe toată viața.

Fotografia va deveni un hobby și o meserie.

Revin la Iosif Vatzulik. Cercul foto era pentru el mai mult o acoperire. Moșul era un fanatic al drumețiilor, al expedițiilor, al turismului pentru copii. Fără să exagerez, a format multe caractere și cred că niciodată nu voi putea să-i cinstesc memoria îndeajuns.

Ne ducea prin expediții, fotografiam, făceam filme – eram Cineclubul Zorii Noi – mergeam prin tabere de săpături arheologice. Și, peste toate, făceam fotografii. Echipajul nostru era participant la Expedițiile Cutezătorii. Mi-aduc aminte că într-un an am luat și-un premiu, parcă „Termosul de argint”…

Vreau să spun că eu am rămas vrăjit definitiv de felul în care mi-a rămas palma pe hârtia fotosensibilă! Peste ani am încercat să fac și eu fiului meu vraja asta. Însă, n-a ținut. Am încercat cât de mult am putut să-i insuflu și băiatului meu magia în alb și negru. N-a fost să fie, nu discut acum despre asta…

În fine, eu așa m-am vrăjit! Pentru totdeauna…

» Vilia Acesta este primul aparat de fotografiat mai serios pe care l-am avut. L-am folosit mulți ani până când, după ce l-am bușit de o piatră, am încercat să mi-l repar singur. Evident, n-am reușit…

» Zenit, aparatul de fotografiat care m-a transformat în profesionist!

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*