Într-o duminică de primăvară, pe când mă întorceam de la Poiana Mărului, aproape de intrarea în Caransebeș era un fel de „dop” de mașini. Blocarea traficului se datora unui cățel mic și negru care se juca în mijlocul drumului, sărea pe dunga albă și se hârjonea cu un partener, imaginar de bună seamă, căci nimic altceva nu mai era pe acolo. Șoferii se opreau, priveau câteva secunde amuzați, apoi demarau mai departe. La un moment dat nu mai circula nimic, cățelul făcea tumbe acrobatice și toată lumea privea. M-am uitat pe lângă drum și nu se vedea nicio așezare prin jur, am dedus deci că era ori un câine rătăcit, ori un câine pierdut. Mi-era teamă ca în cele din urmă să nu sfârșească strivit de vreun autoturism. Am coborât din mașină, l-am luat în brațe și până la Timișoara a stat ascuns sub scaunul meu.
Nu i-a prea plăcut la oraș, se vedea că n-are spațiu, așa că l-am dus după câteva zile la casa de la sat. De fapt era o cățelușă, o botezasem Leila. Acolo, în Munții Dognecei, mergeam la plimbare prin păduri și ne jucam de-a v-ați ascunselea prin carierele de piatră părăsite.
S-a făcut o cățea frumoasă. Adică mie mi se părea că e frumoasă, chiar dacă nu era de nicio rasă, n-avea niciun pedigree, n-avea coadă și nici măcar nu-i știam vârsta reală, puteam doar să aproximez. Stăteam cât de mult puteam la sat. Leila devenise un motiv ascuns pentru a nu mă mai întoarce în oraș.
Într-o după-amiază de toamnă, pe când mergeam pe stradă către birtul din centrul comunei, unde-mi plăcea mie să beau câte o bere, bineînțeles că însoțit de Leila, brusc ne-a ieșit în față o Dacie. Mergea cu o viteză năprasnică și aproape că m-a atins portiera murdară pe când mașina oscila dintr-o margine în cealaltă a drumului, iar mai târziu voi afla că șoferul era beat. Un nenorocit cu care n-am mai vorbit apoi niciodată și mă făceam că nu-l cunosc de câte ori ne întâlneam pe drum. A dat peste Leila, a tăvălit-o sub burta mașinii și a plecat mai departe. Cauciucurile-i scrâșneau. Cățeaua se zvârcolea și scheuna. M-am dus îngrozit către ea și am încercat să evaluez starea ei. M-a mușcat când am atins-o, mi-a dat un firicel de sânge care a început să se amestece cu petele ei de sânge și cu fire de păr ce cădeau din blana ei neagră. A fost singura dată când și-a băgat colții în mine.
În cele din urmă am reușit să o țin în brațe și m-am întors cu ea acasă. Eram năclăiți amândoi. Am pus-o pe bancheta din spate și am plecat în viteză spre Timișoara. N-am oprit decât pe strada Cozia la profesorul Bolte. Era seară. A fost o minune că am reușit să găsim tehnicianul de la Universitate, unde m-am dus să-i fac radiografie. Până atunci nu mai văzusem așa ceva, mă uitam și eu la o coloană vertebrală de câine și mi se explica între ce vertebre e problema, acolo era secretul operației ce va urma. Leila mea nu mișca, își ridica privirile, se uita în jur și sunt sigur că nu pricepea ce se întâmplă. Apoi punea înapoi capul jos, parcă suspina și cădea înapoi într-o amorțire. Mi-era teamă pentru ea.
Dimineața, profesorul Bolte a operat-o. Avea o șansă, spunea el, dacă măduva nu e secționată atunci se va reface. Dacă nu, nu! Să o las în clinică și să vin după-amiază. Trebuia să aștept.
După intervenție m-am refugiat cu Leila la sat. Îi dădeam mâncare sub nas și-i alungam pe cei doi motani de acolo, își făcuseră obiceiul să-i fure din castron. Cățeaua devenise animalul meu mai favorit ca orice, ca niciodată, mai adorat decât toate jivinele mele. O luam în brațe și o duceam să facă piși. Mă uitam tot timpul la picioarele ei din spate, să văd dacă le mișcă. Orice tremur, orice impuls nervos involuntar mă umpea de bucurie. Uite, mișcă, o să-și revină, îmi spuneam plin de speranță! Dar Leila nu se mai mișca de la mijloc în spate. Se ridica în labele anterioare și se târa. Se chinuia.
Profesorul spunea că după zece zile voi ști sigur dacă Leila își va reveni. Au trecut două săptămâni. Am vorbit la telefon cu el. Nu mă putea minți, dar mă încuraja. S-au mai văzut minuni, adăuga apoi, cu glas neconvingător pentru mine. Au trecut trei săptămâni. Leila nu mișca în spate…
Mi-era milă de ea. Mi-era dor de cățeaua mea, cu care alergam, cu care mă jucam. Nu o doream transformată în blană mirositoare a urină de câine, cu doi motani veșnic pe lângă ea, gata oricând să-i fure mâncarea. M-am ridicat de pe iarbă de lângă ea, am adus un lanț și i l-am înfășurat după gât. Am strâns până n-am mai suportat durerea lanțului ce-mi intra în carne. Se uita la mine și zbătea lăbuțele din față. Apoi n-a mai mișcat nimic, limba îi ieșea într-o parte și a rămas inertă. M-am dus mai încolo și mi-am aprins o țigară.
Acum îmi vine ușor să povestesc asta, dar mult timp n-am spus nimănui ce s-a întâmplat atunci în grădina din spatele casei. Și… nu se terminase…
Leila era cu capul sus. Cu limba afară, gâfâia și se uita la mine. Nu știu ce s-a întâmplat, nu murise, sau a înviat, sau ce? Mă apucase rușinea și m-am dus să-i pun mâna pe cap. M-a lins. Am intrat în casă, m-am schimbat, am urcat-o în mașină și am plecat la Reșița, m-am oprit la o clinică de lângă Gara de Sud.
O doamnă veterinar, i-a ras blănița de pe un picior și-i căuta vena să-i bage acul seringii letale. Leila se trăgea, se mișca, nu se lăsa. Ce-i fetițo, nu vrei să mori, nu-i așa? (O întrebare stupidă…) E mai bine, lasă, zicea femeia… (Doamna aceea căptătase antipatia mea veșnică!)
Nu știu de ce m-am apucat să povestesc asta. Leila este îngropată undeva sub un copac de la intrarea în sat. Doar eu știu unde, normal, eu am îngropat-o, e acolo de unde începeam amândoi alergarea prin pădure, eu aveam pe atunci capriciul să slăbesc. Am acoperit-o cu mult pământ, știam că alte animale abia așteaptă să-i dezgroape cadavrul.
Poate că agitația asta cu câinii vagabonzi m-a făcut să scriu despre Leila. Și mai vreau să spun că un câine moare foarte ușor. Îi intră serul în venă, el suspină, oftează și gata! Dar privirea aceea, ochii aceia care te privesc în clipa morții, astea nu se uită niciodată…
Așa a murit Leila.
