Marius Ghilezan şi-a prezentat cartea „Hoţia la români”, printre alte locuri, la puşcăria de pe Popa Şapcă. Deşi intenţiona să afle de la hoţii care îl ascultau şi cărora le povestea despre marile jafuri din România alte metode de a fura, unele noi, pe care el nu le ştia, Marius Ghilezan a plecat cu buzele umflate de le întâlnirea cu ei. Asta pentru că, la Popa Şapcă, nu a găsit decât umili spărgători de Dacii sau hoţi de flori. M-a intrigat faptul că, la un moment dat, Marius s-a arătat scârbit de ceea ce se întâmplă în şi cu presa românească. Iar ceea ce trebuia să fie un interviu, s-a transformat într-o discuţie furtunoasă, în biroul lui Ioan Băla, şeful penitenciarului. Înainte de a afla conţinutul discuţiei, să reamintim cititorilor noştri cine este personajul nostru.
S-a născut în 1964 la Timişoara. A absolvit Liceul C.D. Loga. Fire rebelă şi greu de stăpânit, s-a înscris încă din primele zile ale revoluţiei din 1989 printre contestatarii noului regim. Prin intermediul publicisticii a încercat să transmită şi altora entuziasmul şi idealismul său. Încă din 1990 a fost reporter al ziarului Timişoara şi corespondent al BBC, Europa liberă, Vocea Americii. Studiind jurnalistica şi ştiinţele comunicării la Bucureşti, s-a implicat activ în reconstrucţia „României libere”, ca o voce puternică şi credibilă a opoziţiei, pentru ca mai apoi să fie consilier al mai multor primari ai Bucureştiului şi a doi prim-miniştri.
S-a dedicat publicităţii şi mai ales marketingului politic. A coordonat ediţiile locale ale „Evenimentului zilei” într-o perioadă de pauză politică. Este masterand al Facultăţii de Psihologie Organizaţională din cadrul Universităţii Bucureşti. A publicat primul Manual de campanie electorală din România şi întâiul roman sportiv, „Furia”, la Editura Humanitas. Este singurul român membru al The American Association of Political Consultants. Este lector la Institutul Naţional de Administraţie, Institutul Diplomatic Român si trainer la Transparency International, Gam Expert.
Acum câteva minute spuneai că ai plecat scârbit din presă. Explici de ce?
Am făcut asta pentru că vocea mea era firavă, plăpândă, necalificată pentru sistem. Vreau să spun că eram printre puţinii idealişti care au mai rămas. La un moment dat, prietena mea Alina Mungiu spunea că atunci când intransigenţii vor ajunge sub 5% din populaţia României atunci este o problemă. Când 90% dintre oameni apreciază pe marii hoţomani ce să faci? O voce… Am scris tone de materiale, editoriale… Ce-am schimbat? N-am schimbat nimic…
Bine, dar asta nu înseamnă să dai bir cu fugiţii?
Nuuuu… păi mai bine scrii nişte cărţi!
Scuză-mă, dar cine le citeşte?
Nu mai vreau să fac lucrări de popularizare în masă. Am un grup de cititori, dacă citesc două-trei mii de oameni şi reuşesc să conving o parte din elite eu cred că e un alt demers.
Am impresia că ţi-ai făcut un turn de fildeş, stai acolo şi faci pe nebunul…
Cam fac, că asta am fost întotdeauna, un rebel…
Şi nu înseamnă că, totuşi, eşti un laş?
Îţi respect punctul de vedere, chiar, nu mi s-a mai întâmplat să-mi spună cineva că sunt laş, că abdic. Dar când ajungi să predici ca Moise în deşert, cazi de fraier.
Într-un fel sau altul toţi suntem fraieri, dar pe cînd scriai la ziar te citeau şi 500.000 de oameni, parcă aşa ai spus. Acum te-ai retras într-un foişor şi scrii cărţi pentru elite…
Nu sunt retras într-un foişor, relaţionez permanent cu societatea. Îmi place ca din experienţa mea, din învăţămintele mele cu media să împărtăşesc şi altora. Încerc să-i învăţ pe cei din administraţie să deschidă uşile instituţiilor. Uite, chiar acum suntem în biroul domnului Bălă, ce zici de asta? Indiferent că e puşcărie, că e spital, acestea sunt instituţii de care are nevoie o societate şi eu asta îi învăţ, să deschidă către oameni! Îi învăţ despre relaţiile cu presa. După cum rezultă din ce am învăţat eu în America, despre cum se construieşte o relaţie politică, media, îţi place sau nu, e doar un instrument de comunicare. Nu ţinteşti toată populaţia! Populaţia citeşte în procent de 10% la sută ziarele, ce facem cu restul?
Revin, eu chiar cred că eşti un laş! Pentru că mai bine ai face să scrii articole, sau editoriale decât cărţi cu circuit închis pe care le citesc doar câţiva intelectuali…
Mă acuzi pe nedrept. Am învăţat 40 de directori de penitenciare să deschidă uşile publicului şi mass-media. Am fost la Poarta Albă şi am făcut o poveste din toată chestia asta. Am zis cum să nu deschizi lumii puşcăria aia, Poarta Albă, care a fost ceva, a însemnat ceva, elitele politice ale României au fost chinuite acolo? Am participat şi i-am ajutat. Cred că am o satisfacţie…
În timp ce tu te ocupi de deschiderea ochilor, de cursuri de perfecţionare, alţii ca Becali tropăie, se bucură şi-şi spun: s-a dus nebunul ăla şi mă lasă în pace!
Pentru oameni ca Becali alţii ar trebui să-şi ascută săbiile. La o televiziune am povestit o întâmplare cu Ţiriac care, la un moment dat, spunea: „Aceasta este o naţiune de slugi!” La o recepţie de asta de a lui, de care eu sunt sătul. M-am înfipt în el şi i-am spus: „Dacă nu era naţiunea asta de slugi, tu n-aveai miliardul! Erai condamnat şi în închisoare, în Germania, pentru evaziune fiscală. Ai fugit de acolo, eşti un laş!” Culmea, acum vii tu la mine şi mă acuzi că sunt un laş. Dar, să revin la Ţiriac, şi-a pus gorilele pe mine. Noroc că i-a şoptit cineva la ureche cine sunt, că nu sunt o cibeză, cum spunem noi în Banat…
Ţi-a sărit ţandăra? Eşti supărat?
Nu, însă nu m-am gândit niciodată la asta ca şi la o abdicare, dar nici nu vreau să fiu Maica Tereza. La un moment dat, nişte dragi de surori îmi spuneau: „Domnule Ghilezan, scrieţi foarte bine, de ce nu renunţaţi la viaţa laică? Şi scrieţi!” Am zis: „Uitaţi-vă la mine, eu provin dintr-o familie de boieri bănăţeni, nu-mi place să trăiesc modest, nu pot trăi din tirajele vândute, trebuie să supravieţuiesc.”
Am înţeles. Şi câţi bani câştigi acum?
Oh, câştig şi trei mii de euro pe lună!
Deci, pleci din presă, unde se câştigă 400-500 de euro pe lună, ajungi la 3.000, apoi mai faci şi pe luptătorul, pe Sfântul Gheorghe…
Mda, e un punct de vedere. Dar eu fiecare ban pe care îl câştig îl muncesc. Eu fac câte o instruire, am 40 de directori şi câştig pe ziua respectivă 200-220 de euro…
Adică trei sferturi din salariul lunar al unui ziarist… dar ziaristul acela umblă toată ziua după borfaşi, face anchete şi-şi pune pielea pe băţ, cum probabil ai făcut şi tu. Dar tu vii şi te lauzi că eşti ca şi ziaristul, că ai scris o carte cu hoţia şi-i dai înainte cu vorbele retorice!
Numai că eu am trecut prin această etapă de iepure de câmp. Am ajuns la maturitate, cred că trebuie să fac şi altceva, mai mult decât să predic în pustiu. Responsabilitatea mea socială, faptul că învăţ o administraţie de 140.000 de oameni şi particip la instruirea lor, eu nu cred că este o abdicare. Faptul că-i învăţ să deschidă uşile pentru public…
Să revenim la ce ai spus, că nu vrei să trăieşti modest…
Păi da, nu vreau să trăiesc modest, numai proştii sunt modeşti. De ce am făcut două facultăţi? La ultima facultate, când am intrat la psihologie, mă întreabă decanul, care s-a nimerit să fie la examen: „Domnu Ghilezan, la CV-ul pe care îl aveţi, la ce vă mai trebuie încă o facultate?” Şi zic: „Vreau să învăţ cum să câştig mai uşor bani şi să muncesc cât mai puţin!” Şi după ce am terminat facultatea m-a întrebat: „Aţi învăţat?” Zic: „Din păcate, nu!” Am intrat cu gândul să mai am nişte activităţi, să învăţ. Dar nu abdic de la principiile mele. Am fost chemat să fac imaginea unor oamnei de afaceri şi am spus: „Oricâte sute de mii, eu sufletul nu pot să mi-l vând!” Deci nu fac compromisuri, prefer să mă duc să instruiesc oameni din administraţie, din guvern, din prefecturi, din primării…
Din justiţie?
Mai puţin din justiţie, că procurorii nu prea-mi plac. Justiţia este singura instituţie pe care o detest! Păi n-au făcut nimic!
Poate tocmai la procurori ar trebui să te duci…
Ei nu mă suportă, eu nu-i suport. Să fiu măgar în ţara elefanţilor? E ridicol! Asta am învăţat de la Paler, să-mi fie frică de ridicol!
Îţi mai spun o dată: eşti laş!
Am plecat de la Timişoara cu mari eforturi. Aici aveam tot ce-mi trebuia, aveam poziţie în societate, aveam familie, aveam totul. Am plecat să mă lupt cu morile de vânt. M-am luptat până m-au învins! Nu sunt ca Emil Constantinescu să spun că m-au învins structurile, dar încerc, fiind scorpion, să aleg altă cale de atac. Iar faptul că am scris o carte în 3.000 de exemplare, că i-am supus oprobiului public, că spun peste tot de ce doar cel care fură un ou este băgat în puşcărie şi cei mai mari hoţi nu? Că nu merită să furi decât de la un milion de euro în sus, pentru că-ţi trebuie bani pentru a plăti sistemul şi să-ţi mai şi rămână ceva… Iar tu vii şi mă faci laş!
Să te întreb altceva: nu te întorci în Timişoara?
Nu. În afară de Poli Timişoara, care m-a chemat la un anumit moment să le organizez managementul cu ştiinţa mea de carte şi experienţa mea de viaţă, nu m-a chemat nimeni. Nu vreau să fiu un muritor de foame în oraşul meu natal şi nimeni nu este profet în ţara lui. Le-am şi spus prietenilor: „În Timişoara mă întorc numai în mormânt, aici vreau să fiu îngropat.” Pentru faptul că am dus mesajul Timişoarei mai departe, pentru că provin de aici, pentru că am spus peste tot că sunt timişorean, mulţi mă invidiază. Dar eu sunt dezamăgit de evoluţia festina lente din Timişoara, de mizeria care este pe străzi… Poate n-o să-i placă Liei (Lia Lucia Epure, directorul ziarului – n.r.) chestia asta şi o să-ţi taie, dar Timişoara arată oribil din punctul meu de vedere. Am trecut prin Sibiu, totul este Zeiss, ştii tu, marca aceea germană… Aveam studii la guvern despre forţa de muncă şi potenţialul de dezvoltare până în 2020, un studiu al BNR, este nevoie de 600.000 de oameni. Timişoara cum îi atrage, care e strategia de dezvoltare a oraşului? Nimic! Totul se leagă de un mit al unui constructor, nu există alternativă la adresa lui, de asta m-am certat şi cu Lia, Timişoara stagnează! Dacă ne uităm pe coeficienţii economici şi de dezvoltare Timişoara stagnează pentru că nu există un principiu strategic. Oamenii mari ai lumii au fost cei care au avut proiecţii în viaţă! Eu asta încerc să le explic la toţi, asta am învăţat în şcoala americană.
Deci, nu eşti laş, ci doar dezamăgit?
Păi cum nu? Mă doare sufletul să recunosc că m-am rătăcit cu maşina în propriul meu oraş, pentru că nu mai ştiam câte şantiere sunt… Spune-mi un om care are viziune de dezvoltare a zonei! Eu fac toate eforturile în P.O.R. (Programul Operaţional Regional – n.r.) şi în banii aceştia europeni şi particip la un proiect major, dar nu-mi place găinăria ieftină. Ce să-ţi povestesc, că am vrut în satul meu, unde bunicul meu a fost preot, la Ghilad, să fac un centru internaţional de training, un proiect de colaborare între români, unguri şi sârbi, un proiect eligibil şi mi s-a spus să dau 10.000 de euro primarului, că are vila în construcţie… Îl bag în mă-sa! Am tras un editorial în revista de administraţie locală şi mi-a fost ciudă că nici măcar nu a ajuns revista la domnul primar. Şi domnul primar este mare conferenţiar în Timişoara. Şi? Asta e abdicare? Asta e laşitate? Particip la o chestie de dezvoltare, dar găsesc aceşti funcţionari de stat? Nu-i găsesc, toţi sunt nişte minusculi, coţofelnici şi plimbători de idealuri…
La cine te referi? La cei din Timişoara?
La ei, la cine altcineva? Dă-mi un om de viziune şi merg cu el până la capătul lumii!
Gata, te las în pace, văd că eşti negru de supărare!
iunie 2008
