Piesa de teatru „Adevărul”, vizionarea ei la Naționalul din Timișoara, face parte dintre dintre cele mai ciudate coincidențe care mi s-au întâmplat. Cealaltă jumătate de coincidență este asasinarea lui Kirk, influencerul acela religios din America. N-aș putea să spun că aprob sau nu ce zicea, făcea sau scria Kirk ăsta. Până acum nici n-am știut că există, nu m-a preocupat subiectul. Ca să fiu sincer, n-am niciun fel de opinie în privința existenței lui, nu mă afectează nici măcar moartea lui. Despre individul Kirk știu doar din ce s-a postat și s-a scris.
Am însă opinii despre ce a urmat după moartea lui și despre asta vreau să vorbesc.
Căci adevărul nu mai este adevăr, ci o perspectivă pe care ți-o oferă cel care strigă mai tare. Cel care are bani mai mulți și ca atare-și „cumpără” un avocat mai bun. Adevărul aparține celui care este sus în piramida puterii politice.
Adevărul nu mai este neapărat obiectiv, așa cum am învățat eu la școală, ci are nuanțe în funcție de context, de cine-l enunță, de cui îi trebuie acel adevăr. Adevărul poate rezulta și din minciună, dacă spui zece minciuni ai toate șansele ca măcar una să prindă. Cam cum făceau (și fac încă) ziarele de partid, spuneau o calomnie la adresa cuiva și după aceea, amenințate cu instanța dădeau o dezmințire. Degeaba retractau, reputația era alterată, publicul rămânea cu prima impresie, respectiv cu calomnia. Cunosc cazuri în care oameni nevinovați și-au pierdut reputația așa, pe degeaba. Erau inutile procesele câștigate în final, omul ieșise deja din orice schemă, cine mai credea în el dacă așa a scris la ziar!?
Ce înseamnă să scrii „la gaură” și cum a evoluat ea…
Înainte însă, vreau să vă spun ce înseamnă chestiunea asta cu gaura. Nu e nimic jignitor, nimic sexual, este vorba despre un limbaj pe care-l știu ziariștii „bătrâni”, cei care trebuiau să se încadreze într-un anumit număr de semne. De exemplu, înainte de tiparul digital, de ziarele publicate pe internet, când mergeam undeva îmi zicea redactorul-șef că am 1500 de semne să scriu despre subiect. Adică îmi lasă loc, în pagina ziarului era o „gaură” de 1500 de semne.
Desigur că era limitativă chestia, nu te puteai dezvolta, trebuia să faci esența esențelor. Sau, dacă evenimentul era un fâs și nu puteai să scoți atâta text, treceai în extrema celaltă și recurgeai la tot felul de artificiii gazetărești ca să umpli gaura. Și de-a dreptul enervantă era faza când se modifica dimensiunea găurii. Adică trebuia să scrii mai puțin sau dimpotrivă, mai mult. În fine, asta era tehnica de „a scrie la gaură”, adică la un anumit spațiu care ți-era rezervat.
Acum s-a schimbat conceptul de gaură! Dacă textul tău este prea mic, nu ți-l indexează cei de la Google. Dacă este prea mare și lipsit de interes, iar cititorul pleacă de pe articolul tău, efectul este același, nu vei obține o indexare a articolului în motoarele de căutare, chestiune de care ziariștii, mai ales cei tineri, habar nu au și nici nu vor să știe. Poate nici nu-s capabili să-nțeleagă tehnica, veți zice că sunt rău dar vă pot demonstra.
Or, în esență, dacă tot suntem niște pârliți, noi, ăștia care scriem din plăcere, măcar să ne citească oamenii, măcar să fie găsite textele noastre.
Vreau să știu adevărul, tot adevărul!
Revenind la piesa „Adevărul” pe care am văzut-o cu mai puțin de 48 de ore înaintea de moartea lui Kirk, ea spune de fapt o mare realitate a zilelor noastre. Respectiv aceea că dacă ești curvar și amanta ta e nevasta celui mai bun prieten al tău și nu știe nimeni, poți să spui despre tine oricând că ești un tip onest, respectabil, familist, cum vreți voi.
Dar când afli că prietenul tău știa ce faci tu, atunci te enervezi. Vrei să știi adevărul, tot adevărul! Începi să strigi, vrei adevăr! Doamne, în ce lume trăim! Dezastrul cel mare, schimoinoseala de viață, apare când afli că prietenul tău, cel mai bun, subliniezi asta, îți punea coarne înainte a i le pune tu! Off, lumea asta!
Păi, da! Asta înseamnă valori, prietenie, cinste, iar prietenul tău cel mai bun te-a înșelat cu nevasta ta încă de mai înainte! Offf, se duce naibii lumea asta! Plină de trădători și de prieteni falși, vrei să știi adevărul, tot adevărul, mai mult adevăr!
Piesa e faină. Patru actori, o oră și jumătate și scenele curg una într-alta. Decor auster, două canapele, o măsuță și o băncuță. Dialoguri spumoase, râzi de comicul situațiilor.
Ce mi-a plăcut, a fost că deși sala nu a fost plină erau mulți tineri și n-a sunat niciun telefon. Dovadă că teatrul încă este un mijloc de educație și sper să mai fie. Am nădejde în chestia asta, teatrul încă va fi!
» Teatrul Național Mihai Eminescu Timișoara; vezi programul, află noutățile
Gaura în care au intrat americanii
Și stăteam eu așa și mă-ntrebam cum naiba să scot un text mai de Doamne ajută din lucruri pe care oamenii nu vor să le afle!? Cine vrea să știe că nevasta-i pune coarne, ce femeie își rabdă soțul știind că sare gardul la prietena ei cea mai bună!? Astea numai în filme (și la teatru) sunt. Toată povestea este o mare minciună, dar toți strigăm ca apucați că vrem adevărul, să știm tot adevărul! Mai mult adevăr!
Și-am avut noroc că l-au împușcat pe Kirk! Bine, în primele ore nu mi-am dat seama, dar tot citind și privind știrile am înțeles că povestea asta seamănă cu piesa de teatru despre care scriam mai sus. Păi, nu!? Au apărut tot felul de „…” care plângeau moartea lui K, postau că l-au căsăpit pentru că spune adevărul, cui i-e frică de K? De vină e stânga radicală, imigranții, ucrainenii… Cine se se teme de adevăr?
Ați reținut desigur că guvernatorul a spus că spera să fie un străin, un imigrant, ceva de genul ăsta, nu unul de-al lor… Trist adevăr…
Ceea ce m-a surprins însă (și mai) neplăcut este faptul că familia tânărului asasin l-a denunțat. (Care a fost recompensa? parcă o sută de mii…) Nu vă supărați, dacă Doamne ferește era vorba de copilul meu, eu nu aș fi făcut asta! Să-mi denunț propriul copil? Nu. Niciodată. Pentru oricâți bani și cred că pentru aproape orice ar fi făcut…
Iar apoi, prietenul lui (tot cel mai bun) îl denunță și el? Junele Tyler Robinson, asasinul i-a mărturisit și i-a cerut ajutorul iar el se duce și dă raportul. Ca să vedeți ce-nseamnă prietenia…
Dacă la fazele de mai sus ați putea comenta (și sunt sigur de asta) la ce a făcut Trump nu m-aș fi așteptat deloc. El susține în continuare că stânga e de vină, democrații, o să le interzică subvențiile! Păi, în clipe ca astea, în loc să observe că falia din societate se mărește și nu e cazul s-o mai lărgească și el, în loc să cheme la unitatea poporului american, el îi dă înainte cu Biden și ai lui!…
Moștenirea ideologică a lui Kirk
Asta mi se pare tare: că văduva lui va duce lupta mai departe. Nu știu, nu m-amestec nici n-aș avea cum și nici nu contează ce spun eu, dar parcă toți au luat-o razna! Pe bune. Cred că este aceeași situație și aici, dacă vorbim de Georgescu și turul doi înapoi.
Opinia mea este că ar trebui să afle toți adevărul. O parte din el măcar. Că nu toți sunt de aceeași parte a baricadei, chiar dacă sunt în aceeași armată. Dacă republicanii se omoară între ei, poate ar trebui un moment de reflecție, de adevăr.
Și cu asta închei. Mi-aduc aminte de o fază dintr-un film, „Contact” cu Jody Foster. Se punea problema construirii unei mașinării pentru a se putea intra în legătură cu o civilizație extraterestră. Și zice consilierul președintelui american „stați, stați, cum adică să vorbim cu ei? Dar poate că ei nici nu cred în Dumnezeu!? Susținătorii mei nu doresc ca noi să vorbim cu civilizația asta!” Mă rog, ceva apropiat, cam asta era discuția.
Și, atunci, nu vi se pare că suntem în noaptea minții? Că punem totul pe seama unei divinități în care cei mai mulți cred doar de conveniență? Iar cei care chiar cred o iau pe arătură?
O să fie vai de capul nostru, ascultați la conul!
