Filosofia este poate ceea ce mi-ar plăcea să îmbrățișez acum. Este prea târziu, cred, trebuie să rămân în ceea ce fac de atâția ani. Filosofic vorbind, trebuie să mă limitez doar la a da din gură, la a chibița, deși este un termen care bagatelizează și nu aș vrea asta în raport cu filosofia.
Nu știu dacă așa a fost întotdeauna, probabil că da, dar oamenilor de azi nu le place să le spui care sunt valorile pe care trebuie să le urmeze. Dezvoltarea ultrarapidă a tehnologiei transmiterii informației a creat o infinitate de muguri de înțelepciune. Sunt mulți (aproape toți) care nu au nevoie de sfaturi, de îndrumare pentru a înțelege lumea. Nu au nevoie să vină cineva și să le dea lecții despre ce înseamnă libertatea. Pentru ei libertatea este un dat. Așa este, așa va fi și așa a și fost, doar că babalâcii mai vorbesc (din când în când) despre totalitarism, despre punctul 8 din Proclamația de la Timișoara.
Cei de azi au uitat ce a fost ieri. Nu știu sau nu vor să afle. Iar pe cei de mâine îi doare-n cot de ce a fost în ieriul nostru.
Capcana de tip clickbait a lui Gabriel Liiceanu
Recunosc că titlul de „În câte feluri se poate muri” m-a intrigat. Mă așteptam la o expunere, la ceva senzațional pentru că orice întâlnire, orice discuție cu Gabriel Liiceanu nu poate fi decât senzațională. Însă dând acest titlu ultimei sale conferințe de la Timișoara, un fel de îndemn lugubru, filosoful a sperat (sunt convins) într-un aflux de public.
Așa a fost. Sala plină ochi. Însă, am convingerea că toți așteptau ceva macabru, unii se gândeau la viața de dincolo de moarte, la experiențe metafizice, iar unii nici nu știau cine-i Gabriel Liiceanu. Nu știau cu ce se ocupă, afișul conferinței nu zicea nimic. Chiar dacă vă vine greu să acceptați, mulți nici nu știu cine este Liiceanu. Iar toți aceștia, care aveau între 20 și să zicem 30 de ani s-au „cărat” de la conferință când au înțeles că nu e vorba despre experiențe transcedentale.
Estimarea mea este că o cincime din public a plecat din sală. Pentru ei nu conta firul roșu al expunerii filosofice a lui Liiceanu despre moartea ca o metaforă, că omul este cel mai rău lucru din lumea asta. Pentru ei nu au fost, nu sunt și nici nu vor fi relevante poveștile despre grozăviile ce apar în „starea de nelibertate”.
Când au înțeles în mod definitiv că exposeul filosofic al lui Liiceanu este despre Constantin Noica, un filosof al cărui nume nici măcar nu l-au mai auzit, tinerii au plecat in corpore din sală. Aceasta este o capcană de tip clickbait, când cu un titlu livrezi o speranță la un conținut anume. Și în care, dacă nu ești atent, poți cădea tu însuți în ea.
Din fericire, în sală a fost majoritar publicul calificat.
Liiceanu și răutățile uluitoare ale omului
Conferința a fost, cum am spus, o expunere în memoria lui Constatin Noica, fondatorul Școlii de la Păltiniș. Dar ca să ajungem acolo, Liiceanu ne duce (mai întâi) într-o călătorie prin răutățile omului. Iar că să ne arate dimensiunea lor se folosește de alți mari filosofi sau genii ale umanității. Din când în când introduce date, nume, citează cărți sau oferă cuvinte celebre.
Mi-ar fi greu să le expun într-o ordine anume, nici nu intenționez asta, scopul meu nu este să redau o înregistrare a conferinței. Ideea de la care pleacă filosoful vine din Antigona lui Sofocle. Respectiv, la începutul acesteia apare: „Multe sunt lucrurile uimitoare (sau înfricoșătoare), dar nimic nu este mai uimitor (sau mai înfricoșător) decât omul.” Depinde cum acceptăm traducerea și la ce o folosim.
Cheia este cuvântul din greaca veche „deinos”, care poate avea și sensul de minunat, uimitor dar și de înfricoșător, groaznic. (M-am documentat când am ajuns acasă de la conferință!) Liiceanu însă, poate nu numai el ci toți filosofii, au tras concluzia că omul este cel mai înfricoșător lucru de pe lumea asta! Filosofic vorbind, cred că așa și este. Deci, omul este cel mai înfricoșător, cel mai rău lucru de pe Pământ. Sau ar putea fi!
Pe scurt, omul este cel mai mare rău care poate exista!
Scăpările lui Gabriel Liiceanu
Gabriel Liiceanu, ca de fiecare dată când l-am ascultat, a fost o voce împotriva dictaturii. Înainte de ajunge la „morțile” lui Constantin Noica, mentorul lui, Liiceanu reamintește publicului, de fapt explică, pentru că nu toți știau, nu toți doreau să știe, nici nu vor dori, cam cât de rea și dezumaniza(n)tă poate fi ființa umană.
Senzația mea este că a insistat pe crimele roșii, adică acelea pe care le-au uitat suveraniștii, de care nu vor să-și amintească (sau pe care poate nici nu le cunosc), dar aceștia și-ar dori reîntoarcerea înțelepciunii de la răsărit. A vorbit despre gulaguri și concursuri de tortură între organele de anchetă kaghebiste. Tortura, cel mai groaznic mod de a „obține” informații.
Liiceanu nu intră în detalii despre anumite metode specifice de tortură, el expune câteva date (seci) despre numărul de crime atribuite lui Stalin. Nu le reiau și eu, sunt sute de mii, milioane de morți, de ruși. În reprimări sau deportări. Câți oameni a ucis Stalin puteți afla și dvs de pe net.
Gabriel Liiceanu povestește despre nelibertate, despre durere, chin, dezumanizare. Însă îi scapă multe lucruri. Cel mai adesea, cel mai comun și de cele mai multe ori îi scapă un element: oamenii nu știu despre ce vorba! Filosoful își dă seama, probabil mai aruncă o privire peste ochelari și vede nedumerirea celor care îl ascultă și întreabă: „Știți cine a fost, nu!?” Nu, oamenii nu știu, bag mâna în foc că mulți au venit doar să-l vadă și să-l asculte știind că este „cool” să participi la conferințele lui. Știu ce spun.
Tortura
Gabriel Liiceanu spune doar despre metoda „mănușa” dar nu o descrie decât foarte sumar. Este vorba de jupuirea pielii victimei de la încheietură până la degete și lăsată carnea, oasele și tendoanele expuse. O pomenește doar pe aceasta. Aleksandr Soljenițîn însă, în „Arhipelagul Gulag”, încearcă să facă o enumerare a metodelor de tortură, cred că peste 50 de metode, mai bine spus principii de tortură. Acestea pleacă de la simple injurii și lipsa de somn, cazuri documentate de Soljenițîn, până la cele de genul mănușii, zăbalei, târâtul prin conductă, bătaia fără urme.
Dacă despre mănușă am sugerat ce este, zăbala înseamnă să treci un prosop prin gura torturatului (care are mâinile legate la spate) iar capetele prosopului să fie legate de picioarele din spate. Se formează astfel un arc de cerc peste care gardienii calcă sau aplică lovituri de bastoane. Îl lasă pe bietul om ore bune fără apă și fără altă posibilitate de a se mișca până-i înțepenește tot. Îl doare tot. Târâtul prin conductă este forțarea celui în cauză de a se târî printr-un tunel strâmt și cu asperități, cu bucăți rupte de metal ascuțite, astfel încât să îi fie jupuită pielea. Trebuie să ajungă în celula sa. Apoi, este chemat din nou în sala interogatoriului. Cumplit, nu?
Bătaia care nu lasă urme bănuiți ce este. Tot în Gulagul lui Soljenițîn, acesta povestește că un întemnițat a fost bătut peste 20 de zile și mărturisea că și după treizeci de ani simțea dureri în oase și-n cap de la loviturile primite cu bocancul și bastonul.
Similar, Gabriel Liiceanu ne-a povestit la Timișoara despre Constantin Noica și pernița lui de cauciuc. Acesta o purta aproape în permanență cu el dintr-un motiv extrem de dureros: în urma bătăilor primite în închisorile comuniste, la Jilava cel mai mult, după ce a fost eliberat (prin grațierea politicilor din 1964) el nu mai putea sta pe scaun fără să simtă dureri îngrozitoare. Liiceanu ne povestește întâlnirea cu Noica la Biblioteca Academiei, când acesta din urmă își umfla (cu oarcare jenă) pernița de cauciuc.
Cred (de fapt am convingerea) că filosoful Gabriel Liiceanu se străduia să arate în discursul său ce înseamnă un stat totalitar. Remarcam însă cum tinerii plecau din sală. Nu rămâneau să asculte că organele de anchetă (sovietice) se străduiau care dintre ele să raporteze mai mulți dușmani ai poporului. Vă sună cunoscută cumva această formulă, azi? Vi se pare că a mai fost rostită de cineva? Credeți cumva că îndemnul la jupuirea de viu în piața publică are vreo asemănare cu realittea românească?
Tortura era o metodă de a smulge măturisiri reale sau nu, de a crea depoziții, folosită la nivel de stat. Care metode au fost preluate și implementate de statul comunist român de la cel sovietic. Nu KGB-ul le-a inventat, probabil că o parte au fost preluate de la precursorul KGB-ului, respectiv CEKA iar acesta le-a rafinat de la imperiul țarist.
Din Soljenițîn (vol1 Arhipelagul Gulag) extrag un citat: „Organele nu au ştiut niciodată ce este o cercetare, o informare prealabilă! Listele trimise de sus, ori prima bănuială, denunţul unui colaborator secret sau chiar un denunţător anonim atrăgeau după sine arestarea şi apoi acuzarea inevitabilă. Timpul destinat anchetei nu era folosit pentru descurcarea delictului, ci, în nouăzeci şi cinci la sută din cazuri, pentru a-l obosi, a-l extenua, a-l vlăgui pe cel anchetat şi a-l aduce în stare să dorească să fie tăiat cu toporul, numai să se termine mai repede.”
Și cu toate acestea, unii, de exemplu Noica, au rezistat. Acesta din urmă afirma chiar că pentru el încarcerarea de la Pitești a fost un fel de călătorie de plăcere…
Morți care nu trebuie uitate
La un moment dat a amintit de Liviu Babeș, de Călin Nemeș, de sacrificiul acestora… „Știți cine sunt aceștia, nu!?” Sala… mută, puțini știau. De fapt, cred că aici a greșit cumva Liiceanu, a presupus că publicul are noțiuni despre personajele pe care le amintește în expunerea sa. Nu, nu are! Și, probabil, nici nu era cazul, nu acesta a fost scopul conferinței ci ajungerea la „morțile lui Constantin Noica” cel venerat de Liiceanu.
- Liviu Babeș s-a sinucis în 1989 dându-și foc pe pârtie în Poiana Brașov. A murit la 49 de ani într-un gest de protest la adresa regimului comunist. Despre moartea lui nu s-a aflat decât de la Europa Liberă. Vezi în Historia
- Călin Nemeș a fost un actor din Cluj care la Revoluția din 1989 și-a expus pieptul gol pentru ca soldații să tragă în el. A primit un glonț în spate, în urma intervențiilor chirurgicale a supraviețuit. Însă, dezgustat de morțile camarazilor săi din 89, de faptul că vinovații nu sunt urmăriți și trași la răspundere, s-a sinucis în semn de protest.
- Anna Politkovskaia – o jurnalistă rusă asasinată în 2006 chiar în scara blocului în care locuia. Coincidență, chiar de ziua liderului rus Vladimit Putin. Se remarcase prin anchete în care demonstra corupția din zona guvernului de la Moscova, a societății rusești.
- Boris Nemțov – a fost lider al opoziției ruse din anii 2000 și a fost asasinat la Moscova, pe stradă, lângă un pod de pe râul Moskva, la câteva sute de metri de zidurile Kremlinului. De atunci, în fiecare an autoritățile ruse fac curățenie și dispersează zona asasinatului de cei care comemorează evenimentul.
- Alexei Navalnâi – poate cel mai prolific disident (1976-2024) a reușit să lase o moștenire digitală care demască puterea coruptă de la Kremlin. A creat o fundație care avea un singur scop, demascarea corupției. Demn de reținut este filmul „Palatul lui Putin” – de pe Youtube. A fost otrăvit cu noviciok și salvat în Germania dar s-a întors în Rusia, știind totuși că va fi asasinat. (Nu poți fi lider de opoziție din străinătate, spunea…) A murit în colonia penitenciară Lupul Polar din Siberia…
Contrariul ideilor și regimurilor
Toate ideologiile sunt toxice, pot fi cea mai mare armă împotriva umanității.
Eu îl înțeleg pe GL, am priceput mesajul pe care a vrut să ni-l transmită prin conținutul conferinței. Adică să dăm din noi tot ce este mai bun, tot ceea ce este sincer și de folos pentru ceilalți. Să facem tot ce putem pentru a ne pune în slujba binelui. Să nu ne lăsăm harul a se stinge din cauza morții, ci să-l transferăm cumva. Chiar să ne jertfim pentru binele aproapelui, într-un cuvânt să trezim conștiințe. (Nu am spus în conștiință!)
Cred însă că ideea aceasta de servire a aproapelui este ceva în genul vorbitului în pustiu al biblicului Moise. Tocmai receptorii care ar avea mai mult timp (teoretic) să se dedice binelui părăseau sala.
Constantin Noica pentru Mircea Vulcănescu: „Nu-ți irosi harul!”
Momentul Mircea Vulcănescu
În discursul lui Liiceanu a existat o parte dedicată special lui Mircea Vulcănescu. Evident, a scos în evidență momentul în care și-a sacrificat viața pentru a o salva pe a unui deținut mai tânăr decât el. Pentru cine nu știe îl redau pe scurt. Aflat în închisoare la Jilava, scriitorul, și filosoful Mircea Vulcănescu și-a oferit corpul pentru a-l încălzi pe un coleg de celulă, unul mult mai tânăr. Acest gest i-a cauzat însă îmbolnăvirea gravă, iar câteva luni mai târziu moartea la închisoarea din Aiud.
Ca să înțelegeți (poate mai bine) vizual gestul lui Vulcănescu, el seamănă întrucâtva cu grija lui Victor Petrini față de un coleg bolnav de TBC. La fel, îl protejează, îi dă de mâncare, îl ajută să-și facă norma de muncă, altfel gardienii i-ar fi aplicat bătăi crunte… (Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda)
Vulcănescu a fost încarcerat (1946) în urma unei condamnări a Tribunalului Poporului la 8 ani de temniță grea. În 2017 familia a obținut anularea sentinței în 2017 dar Statul a făcut a făcut apel și acesta a fost admis.
Eu nu mă refer aici la toată disputa în legătură cu această condamnare, care implică nume de străzi, memorialistică șcl, cine vrea poate citi pe net. Vreau doar să spun că victimele au tot dreptul să-și judece călăii. Însă ce legimitate are o decizie a unui stat ilegitim care contestă o alta, a altui stat, ilegitim și acela? Este un nonsens. Pentru asta trebuie să existe statul de drept, ca totul să funcțioeze după reguli clare și nu impuse politic. Și nu după judecăți în piața publică, așa cum se exprimau liderii din ziua de azi. Este o adevărată temă pentru filosofi.
Extrag mai jos (tot) din Gulagul lui Aleksandr Soljenițîn, un pasaj care se referă la modul în care erau judecați disidenții în URSS-ul plin de înțelepciune rusească.
Pare aproape un basm că undeva, peste nouă mări, inculpatul se poate folosi de ajutorul unui avocat. Asta înseamnă să ai lîngă tine în clipa cea mai grea a luptei o minte limpede, care stăpîneşte toate legile! Unul dintre principiile anchetei la noi este şi acela de a -l lipsi pe acuzat chiar şi de cunoaşterea legilor. Ţi se prezintă rechizitoriul… (apropo: „Semnaţi-l!”, – „Nu sunt de acord.” – „Semnaţi-l!.” – „Dar nu sunt vinovat cu nimic!”)… Sunteţi acuzat în virtutea articolelor 58-10, alineatul doi, şi 58-11 din Codul penal al RSFSR. Semnaţi! – Dar ce glăsuiesc aceste articole? Daţi-mi să citesc codul! – Nu-l am. – Luaţi -l de la şeful secţiei! – Nici el nu-l are. Semnaţi! – Dar eu vă rog să mi-l arătaţi! – Nu putem să vi-l arătăm, el este scris pentru noi, nu pentru dumneavoastră. Şi nici nu aveţi nevoie de el. O să vă explic: aceste articole conţin tot de ce vă faceţi vinovat. Iar acum dumneavoastră nu semnaţi pentru că aţi fi de acord, ci pentru că aţi citit actul de acuzare şi că vi s-a prezentat…
Nu m-aș mira ca într-o zi Liiceanu (dar și Pleșu și alții) care-l tot ridică în slăvi pe Mircea Vulcănescu să fie acuzați de propagandă legionară…
»Mircea Vulcănescu, criminal de război condamnat: răfuială comunistă sau act de justiție?
Morțile lui Constantin Noica
Abia la sfârșit am înțeles la ce se referea titlul conferinței. „În câte feluri se poate muri” se referă de fapt la chinurile filosofului Constatin Noica, acesta a fost scopul nedeclarat al lui Gabriel Liiceanu. Chiar dacă, pentru a ajuge aici ne poartă prin „Moartea lui Ivan Ilici” nuvela lui Tolstoi și „Însemnările lui Malte Laurids” a lui Reiner Maria Rilke.
Adică poți muri simplu, fără să faci nimic autentic și original în viață, doar respectând niște reguli (judecătorul Ivan Ilici) sau după ce trăiești intens ca poetul Malte, care observă cotidian moartea prin spitale, la Paris. În schimb, Liiceanu spune despre Constantin Noica că el a murit de mai multe ori, transformând fiecare eveniment nefericit/neplăcut, fiecare tragedie personală într-o moarte autentică.
Noica moare când i se ia moșia, când este arestat prima oară, moare când este condamnat, când i se iau cărțile, când moare un prieten de-al acestuia, moare de fiecare dată când cineva îi face o nedreptate. Poate că moare și când este nevoit să mărturisească de ce nu se mai poate așeza pe scaun, am spus mai sus, din cauza bătăilor primite-n închisoare.
Și totuși…
Se observă că Liiceanu este „absorbit” de Noica și în același timp îl „soarbe”. Îți dai seama de asta și doar ascultându-l cum îi admiră stofa englezească și coafura de dandy! De fapt și mărturisește asta, poate că într-un mod și mai direct, spunând că în holul Editurii Humanitas se află „acea fotografie” pe care ne-o arată și nouă, celor din sală, proiectată pe ecranul din Aula Magna a UVT.
Memorarea textelor și sensul creației
Cum se poate salva omenirea? Prin cultură, prin citit. Întrebare, concluzie și soluție filosofică. Fără nicio altă discuție.
În „Fahrenheit 451” (Ray Bradbury) omenirea, de fapt cărțile omenirii sunt salvate printr-o metodă originală. Un grup de rebeli salvează moștenirea culturală memorând cărțile. Le păstrează în memoria creierelor lor până când se va permite din nou existența fizică a cărților așa cum le știm, din hârtie (care se aprinde la aproximativ 233 grade Celsius adică 451 Fahrenheit) și carton. Oamenii vor ajunge să aibă nume ca Ecleziastul, Platon… în funcție de ce carte au memorat.
Există și un film oarecum asemănător, mă rog, ideea, respectiv „Cartea lui Eli” cu Denzel Washington și Gary Oldman, e superb, merită văzut. (Nu este după o carte anume, are un scenariu scris special pentru film.) În acesta însă, deși omenirea a fost salvată prin carte, prn aceeași metodă respectiv memorarea, intriga este puțin diferită. Adică Biblia, aceasta este cartea salvată prin memorare de către personajul principal jucat de Denzel, este dorită de personajul negativ (Carnagie jucat de Gary Oldman) dar nu pentru cultură sau multipicare ci pentru a fi folosită ca o armă supremă. Ce vă spuneam mai sus, ideologia, în cazul nostru creștinismul, folosită ca mijloc de dominare, ca armă. Carnagie dorea să-i supună pe oameni prin intermediul credinței.
„Antrenamentul cultural” – mijloc de rezistență împotriva totalitarismului
Acestea însă, mijloacele de memorare efectivă a textelor descrise mai sus păcătuiesc printr-o anume deformare a sensului, prin deviere, spune Liiceanu, iar tocmai din această pricină Constantin Noica trece la o altfel de salvare. GL spune că astfel, Noica a dus rezistența anti-totalitară la un nivel superior.
La Școala de la Păltiniș, Noica a făcut „antrenament cultural”, o formă superioară de rezistență, în sensul că tinerii erau stimulați și învățați să studieze toate marile opere literare ale lumii. Nu doar una sau două, un gen sau altul, ci tot. Astfel se dădea cu totul o altă dimensiune cunoașterii. Acesta este antrenamentul cultural, să vezi, să afli, să citești tot ce au făcut alții. Să înveți că există și altceva.
Va veni o zi când aceste cunoștințe vei vedea cât sunt de utile. La fel ca morțile despre care am vorbit și al căror sens se va vedea cândva…
Atât.
