Cine intră în Calina, o așezare mică și ascunsa între Munții Dognecei, băgată sub poalele pădurii, prima oara va vedea stive de bușteni, a doua oară o casă părăsită, iar în final un cimitir. Abia apoi va da de satul propriu-zis, înșirat de-a lungul unui pârâu fără nume. Aici mai viețuiesc câteva zeci de persoane. Imaginea ce-ți va rămâne pe retină este aceea a caselor în agonie și a oamenilor care se uită la tine curioși, mintea lor se gândește probabil la motivele ce-i pot aduce pe străini acolo. Vei mai ține minte și o biserică de lemn, făcută demult, în secolul XVI și purtată prin câteva sate. Dar, despre istoria acesteia trebuie să știi, căci de la oameni nu vei afla mare lucru. Nu-și mai amintesc sau pur și simplu le este lene să vorbească.
Începutul iernii
Prima zăpadă căzută la Calina a rămas doar pe iarba de pe dealuri și între acele pinilor ce se ghicesc sus, dincolo de ceață. Jos, neaua s-a unit cu pământul și s-a făcut imală necălcată de oameni. Pentru că aici te afli într-un sat pe moarte, unde mai viețuiesc câteva suflete, nu tocmai tinere, dar și doi copii ce vor rămâne proști dacă nu sunt duși de mama lor, în fiecare zi, cu bicicleta, la școala din Secășeni, după o vale și șapte kilometri. Aici, porcii, caprele și vreo câteva oi sunt animale sfinte; umblă cum vor și n-are nimeni grija lor. Iar ulița este un praf de pietre…
Străinul ajuns în sat va căuta, cu siguranță, biserica de lemn, singurul lucru ce poate face pe cineva să vină să vadă Calina, afară poate de locurile ei frumoase. Nimeni nu se poate rătăci aici, căci satul e doar lung și are vreo 40 de case așezate pe firul unei ape. Pârâul, care e greu de aflat cum se cheamă, își trage seva din ogașe și este firicel de apă ce taie drumul pe alocuri și trece și pe sub câteva podețe.
Satul a fost de pădurari și mineri la Dognecea. Pădurarii au cam plecat și minele s-au închis. Nu demult a apărut o fabrică de îmbuteliat apa plată a izvorului Brusnicel. Însă, acum, nu se face nimic din lipsă de comenzi. Poate că e din cauza crizei, spun oamenii.
Ca să vezi câți mai stau în Calina trebuie sa te uiți la coșurile caselor. Un fum, două, trei…
În căutarea unei chei
Ion Drugărin și moșul său sunt oameni ocupați, care n-au ei vreme de mers tovarăși, sunt prinși în mijloc de treabă, după cum se vede, că-s îmbracați în haine de scandal. Dar îți spun unde ar putea fi cheia bisericii, după ce se discută întrei ei, ba că-i la Maxim Lupu, ba că o are Ana Mustață! Cu totul sunt doar două variante, iar dacă tot mă duc încolo n-am cum greși, daca nu e una e cealaltă…
Pe primul, pe moș Maxim, îl găsesc cu munca, are de lucru la grajd, să-l termine ca nou și să-l facă frumos, ca să-și aduca marva din vecini unde o are dusă și-i crapă obrazul de rușine, că de astă vară n-a avut timp. După cum se vede, n-are nici el răgaz să ducă un orășean în plimbare! Dar are Ana, că-i acasă, oricum șade toată ziua! Și mă trimite la ea…
Ana șade peste drum de biserică, iese din avlie și se uită la mine. E femeie ce se poartă voioasă, cu șticuri, și are și aer de fetișcană, chit că-i bună de strănepoți. Dă cu piciorul într-un mâț, intră-n casă după cheie, iese, dă cu piciorul într-alt mâț și mă bagă în biserică. Pe afară se vede o Dacie, e unul curios, care dă târcoale și după ce vede pleacă.
Bătrâna, rănită de puținătatea oamenilor ce vin la liturghie, dă vina pe cei de la Secășeni, care ar fi niște oameni răi și s-au tot schimbat popii că ăia n-au vrut să-i plătească. Uite, duminică, au fost la slujbă popa, bărbatul Anei, care e și cântăreț, ea și mai o femeie. Dacă o întrebi pe Ana de când e biserica spune că-i veche. Atât. Îi aduc aminte că-i biserică făcută la Ciudanovița, o fost pe la Greoni și abia apoi au cumpărat-o cei de la Calina. Asta era pe la 1770! Ea mărturisește că așa e și mă întreabă de unde știu?…
Piața centrală a satului
Ies din biserică, Ana vorbește din nou de Necuratu și nu se sperie de nimic. Suduie pe toată lumea, mai spune o poantă, mai băjocorește pe cineva. Dintr-o casă iese și Floarea Brundeanu, care fuge de aparatul de fotografiat ca dracul de tămâie, nu vrea sa fie molărită în țoalele ei de lucru și se ascunde după o dubă roșie. Mașina este a lui fi-su, cam răblăgită, dar e adusă din Germania și cu ea cară oameni la lucru la pădure.
Pe drum trece o căruță, sunt doi oameni care duc un porc. Grăsanului i se va face de petrecanie în curând. De o parte a bisericii e școala generală, cu tavanul căzut. De cealaltă e căminul cultural, care arată și el ca naiba și-i cu geamurile căscate. Singura casă mai bună este fostul magazin, fost sediu al partidului, pe care l-au făcut oamenii în vremea lui Ceaușescu și pentru asta au trebuit să dea fiecare câte două oi. De la Ana citire!
Ba, mai este o casă bună la Calina! Este a lui dom colonel, care încearcă să o vândă de câțiva ani, dar cere mult și nu se găsește prostul, cum spune Ana Mustață. Altfel, ar fi bună, chit că-i bătrânească. Și are și grajd mare…
Paznicul apei
Dacă mergi mai sus, ai să ajungi la o casă care se vede că e „alimentara”. De fapt nu se vede, ci se citește pe perete, e scris cu o vopsea vișinie, ai cărei stropi au curs de pe pensulă pe perete: „magazin mixt”! Este al unei fete tinere care mai are nouă frați în Dognecea. Pe ea o cheama Naomi Alexandru și nu s-a măritat încă, deoarece în ziua de azi „nu sunt ajunsuri”! Dar, mărturisește, ar pleca oricând de aici, oriunde ar vedea cu ochii. Așa spune ea, dar poate numai că se laudă, căci din ce vinde la magazin își duce traiul de pe o zi pe alta și altceva n-ar avea ce face.
Din curte se aud tăieturi de topor. Este Iova Arjoca, vecin de peste drum, adică de peste pârâu, casa roșie care se vede prima. Omul are 48 de ani și sparge lemnele fetei. Spune că pe gratis, dar cu siguranță ca el ar vrea și niște mozoale, poate ca acestea se și întâmplă dar nimeni nu recunoaște. Iova are un aer de șmecher și dacă-l întrebi ce muncește, el spune că e paznic la apă! Vorbește serios, căci el chiar păzește un izvor. Dar de la care nu se ia apă pentru a fi îmbuteliată, că de asta a fost angajat paznic de apă, pentru că nu sunt comenzi. Astfel, Arjoca adeverește zvonul că la Calina a venit criza financiară…
Matei Bîtea, noiembrie 2009
