Întâlnirea mea cu Erlend Krauser a stat până în ultimul minut sub semnul incertitudinii. Programat să înceapă la orele 20, concertul fostului chitarist din Phoenix plus mica recepție ulterioară avea să se termine după orele 22, cu mult după ora limită la care trebuia să fiu acasă. Cu siguranță. Iar eu aveam de ales între a ajunge înainte de 22 sau să dorm afară, într-o magazie de scule neîncălzită și printre scândurile căreia bătea vântul. Venise vremea rece, nopțile calde de vară erau deja o amintire.
Am zis că fie ce-o fi, pot dormi și-n magazie și probabil că n-am să mor. Voi constata însă, peste numai câteva zeci de minute, că mă întâlnesc cu același mod de a privi viața. Unul simetric, în oglindă, identic, reversibil sau oarecum asemănător dar pe un plan superior sau cum vreți dvs să-i spuneți. Erlend Krauser când se referă la evenimente, la ce s-ar putea întâmpla sau de ce se întâmplă, spune simplu: „Dacă Domnul vrea, așa va fi, dacă nu, nu!”
Chemarea și întâlnirea divină
Mereu am fost atras de oameni și de întâmplări cu oameni care au reușit trecerea frauduloasă a graniței. La evadare, la fugă, la libertatea și visul american. Asta pentru că eu însumi, înainte de 89, am avut mereu valiza pregătită. Să plec dincolo! Însă mi-a lipsit întotdeuna curajul final. De aceea sunt aici. Iar una din marile mele dorințe a fost aceea de a vorbi cu un „phoenix” despre cum naiba au încăput ei în niște boxe, cum au suportat înghesuiala dintre cele patru scânduri, cum și ce au simțit știind că acesta le este drumul spre libertate: să stai într-o cutie neagră și să aștepți. Că s-ar putea întâmpla să se termine prost. Și că nu pot face nimic altceva decât să spere, să aștepte și poate să se roage.
Erlend Krauser: „Domnul a fost în boxă cu mine. Atunci l-am întâlnit a doua oară. Da, fără el nu aș fi reușit. Fără Domnul nu aș fi supraviețuit! Simțisem că sunt amorțit de atâta stat în fund și nu mai știam ce să fac. Am început să mă târăsc cu spatele în sus, speram că voi reuși să mă dezmorțesc. Mă mișcam în boxă, așa cum puteam, mă împingeam cu spatele în sus, întindeam gâtul dar nu am reușit nimic. Ba parcă era mai rău, parcă nu mai aveam aer deloc. N-am simțit nimic altceva, nicio îmnbunătățire. Tot amorțit eram.”
(Nicu Covaci va mărturisi peste ani că atunci când i-a băgat pe toți în cutiile de la boxe, ca nu cumva să le treacă prin cap să iasă afară, să strige sau orice alt gest zgomotos care să compromită operațiunea, i-a sedat cu valium. Poate aceasta a fost cauza „amorțelii” lui Erlend Krauser.)
Apoi, phoenixul meu a continuat să-mi răspundă la întrebări.
Erlend Krauser: „Nu aveam decât două opțiuni. Una era să strig să mă scoată din schaiseul ăsta („Scheiße” în germană înseamnă „căcat” – n.a.) și să-i trădez pe ceilalți, pe Ioji, pe Țăndărică, pe femeia de la Bieled, ori muream! (Femeia era o vecină de-a lui Nicu Covaci, gravidă, care nu dorea să nască în România și a luat în ultimul moment locul lui Mircea Baniciu care nu a mai venit – n.a.) Atunci am început să vorbesc cu Domnul. Și am scăpat.”
Vă dați seama că eu, ziarist, nu am scăpat ocazia de a-l zgândări pe Erly despre care a fost prima întâlnire cu Domnul.
Erlend Krauser: „Asta a fost în copilărie, pe când locuiam în Freidorf. Era un țigan pe care noi, ceilalți, îl tot chinuiam. Strigam după el Cărmăzan – cur de fazan și chestii din astea. Iar ăsta, într-o iarnă, nu știu cum naiba a reușit să ajungă la mine, a zburat sau nu știu ce-a făcut că a ajuns să stea pe capul meu. Eu, cu capul în zăpadă, sub Cărmăzan, simțeam că mă sufoc. Că mor. Atunci a venit bunică-mea și dat cu mătura în el până m-a lăsat în pace și a plecat. Asta a fost prima mea întâlnire cu Domnul, când am scăpat de moarte, căci am fost atât de aproape!…”
Ciocnirea dintre lumi
Ca să fiu sincer, deși credința mea este tocmai din partea cealaltă, a celor care cred în vaccin și au văzut efectele pandemiei, până la această discuție cu Erlend Krauser nu am crezut că voi reuși vreodată să mă simt confortabil în compania unui anti-vaxxer. Asta pentru că, din experiență spun, toți (majoritatea covârșitoare) mă tratau cu înjurături și/sau tendințe de a-mi schimba ideile.
Erly vorbește calm. Este convins de ceea ce spune, crede, convingerile lui sunt imuabile. Nu încearcă să spună că nu ai dreptate, că ești în eroare. De fapt, adevărul este în inima lui iar inima este singurul organ pe care nu-l poți minți. Așa spunea. Adevărul din inima lui este singurul care contează. Or, după cum am observat că ne transmite Erlend Krausner, singura cale de a ne înțelege între noi este să ne acceptăm.
Erlend Krasuner: „Iar cei care își închipuie că au dreptul să ne conducă viețile, să ne dicteze cine moare și cine trăiește, toți aceștia care omoară copii care încă n-au apucat să învețe să meargă, aceștia să se urce-ntr-o rachetă și să plece. Să se ducă unde vor!”
În același timp, phoenixul crede că ne paște un război. Că sunt mari șanse să se întâmple. Că lumea va fi lovită de un astfel de cataclism, ceea ce generației lui i-a „lipsit”.
Liniștea inspirației divine
Concertul privat cu care și-a încheiat Erlend Krauser mini-turneul din acest an s-a desfășurat la Fikl Art Stage Gallery din Timișoara. O sală pentru o mână de oameni. Așezate aproape de perete câteva chitare. Șapte-opt, poate mai multe. Erly va cânta cred că la fiecare dintre ele. Eu nu sunt muzician și nu-mi dau seama care este cea mai importantă chitară, cu care face cele mai bune performanțe, pe mine chestiile astea mă depășesc. Notez însă mai jos câteva elemente care mi-au atras atenția.
Înainte de fiecare melodie pe care o interpreta, Erlend Krauser îi făcea un fel de sinopsis sui generis. Asta este despre pacea care trebuie să fie. Despre „free mind”, adică spiritul liber, nu să fim toți ca niște oi care se iau după cioban. Spiritul omenirii, imnul bucuriei, „are you ready”? Adică ești pregătit să-ți faci o introspecție să vezi cam unde ești pe scara evoluției tale interioare? Ești pregătit să afli cam cine ești?
Ceea ce mi-a plăcut teribil a fost ideea că el nu este de vină, nu are niciun merit. Totul vine de la Domnul. Și, de fapt, cine este Erlend Krauser să pună la îndoială spusele Domnului!? El face ce i se spune, ce i se arată, cum i se ghidează pașii. Aș spune că este o parafrazare a lui Michelangelo care, întrebat fiind cum de a creat spendida statuie a lui David, el a spus că nu are merite, el, sculptorul, doar a scos marmura care era în plus.
Cred că asta înseamnă un artist.
Izvorul și smerenia lui Erlend Krauser. Creația și inspirația
Prezentându-și piesa „The well” (Izvorul) de pe ultimul CD, adus și la Timișoara, fostul chitarist de la Phoenix a povestit cu cel mai mare calm cum a compus piesa. Înainte de aceasta însă, trebuie să vă relev faptul că prin ceea ce povestește Erly, dă dovadă de smerenie. Pentru că smerenia nu înseamnă să stai cuminte și să vorbești doar dacă te întreabă cineva ceva. Nu, smerenia înseamnă să te bucuri de tot talentul tău, de toată munca ta, pentru tine și familia ta, dar să nu uiți niciodată că deasupra ta este El. (Ultima idee este tălmăcirea mea despre smerenie!) Că tu ai fi fost nimic dacă El nu te înzestra cu daruri. Iar darul cu care a fost înzestrat phoenixul acesta din Timișoara este tocmai muzica.
Erlend Krauser: „De când locuiesc în Austria, de vreo trei ani jumate, mă duceam la un izvor de unde-mi luam apa cu bidonul. Asta era la câțiva kilometri de casa mea. Și la un moment dat mi-am dat seama că izvorul parcă îmi spune ceva, el îmi cântă. Mi-am zis că trebuie să-l înregistrez și să fac un cântec. Așa s-a și întâmplat. M-am dus cu bițigla dimineața, când nu era încă nimeni acolo și l-am înregistrat.
Ajuns acasă am început să cânt după el. La un moment dat izvorul mi-a spus: vezi că nu numai eu sunt izvorul tău, mai este unul, acolo în inima ta. Este cel care-ți dă piesele și-ți spune cum să le cânți. Dar mai este unul peste tine, acesta este soarele, care ne dă lumina și căldura și fără de care am fi orbeți. Am fi în întunecime. Și mai este unul de deasupra tuturor, cel care te-a făcut și pe tine, acel izvor este Domnul!”
Erlend Krauser a continuat: „Am zis da, mulțumesc, apoi am făcut piesa asta: The well!”
În loc de final
Voi încheia cu câteva (să zicem) picanterii despre Erlend Krauser. A plecat a doua zi de dimineața, cu duba lui în care are un pat. Mi-a spus că el în ea a dormit cât a fost anul acesta în micul turneu din România. Și că nu are o casă a lui, n-a avut niciodată o proprietate imobiliară. Casa din Austria de lângă Klagenfurt este închiriată. Apoi, prietenii îi poate număra pe degete. Pentru el, un prieten înseamnă ceva deosebit.
Nu poate să spună dacă este neamț sau român. Căci o parte din suflet i-a rămas în Timișoara. Dar da, vorbește mai ușor în limba germană. Dacă trebuie să se exprime în română, să spună vreo chestie mai „adâncă, mai profundă”, atunci trebuie să se gândească. Asta pentru că toată viața lui a fost înconjurat de (aproximativ) 95% nemți, diferența fiind cu români. Dar asta nu are legătură cu naționalitatea. El crede că este universal și cel mai important este omul în sine.
Cam atât. La revedere Erlend Krauser.
