Mi-aduc aminte că printre primele mele reflecții dacă sunt chiar prost sau numai așa, puțin, un pic, câta, era când am spus copiilor de la bloc că mă duc la săpături arheologice. Păi, ce să faci, m-au întrebat ei? Să câștig bani! Și ce faci cu banii? au continuat ei… Mă duc într-o tabără în Cheile Nerei. Cumpărăm vopsele și facem marcaje, am zis eu plin de mândrie. Iar ei au început să râdă și să arate către mine și să strige tare, știți cum fac copiii când vor să umilească pe altul, râd tare, dau cu picioarele-n pământ și se dau grozavi. „Oaaah, băi dar ce prost e ăsta!”
Cred că atunci a fost prima mea întrebare existențială mai serioasă. Oare eu chiar sunt prost? Dacă au dreptate copiii de la bloc? În fine, eram cred că prin clasa a șaptea-opta de generală, nu-mi mai aduc aminte căci la săpături arheologice, în vacanțe, am fost până târziu, terminasem armata și-n vacanțele de student tot m-am mai dus. Și nu neapărat pentru bani, ci poate mai mult pentru ideea de socializare, de distracție, de făcut ceva deosebit și da, mai făceam un ban de buzunar.
Și mai ales mă duceam pentru a fi împreună cu prietenii mei. Dar despre săpături altă dată.
Căldură mare monșer
De întâmplările astea mi-am adus aminte în urmă cu câteva săptămâni. Când acolo unde locuiesc acum, m-am dus la birt cu gândul să caut niște tineri vânjoși, niște oameni cărora le-ar prinde bine niște bani. Să-mi sape și mie o groapă pentru fosa septică. Trebuia să fie una mare, destul de adâncă iar eu, acum, parcă nu mai am chiar douăzeci de ani. M-am gândit că mai bine fac altceva, că sunt mai eficient să fac ce știu eu și să sape alții gropi.
La birt, afară, pe un fel de terasă, sub o copertină, se adăposteau de soare vreo șase bărbați. Bună ziua, bună ziua, nu vrea cineva să se angajeze la mine să-mi sape o groapă pentru fosa ecologică pe care mi-am cumpărat-o și care zace în curte, așteptând să se caște groapa în care să intre? Și oamenii au început să râdă! Dar nu râs din acela de copil cu călcâie bătute în pământ, nu, bărbații când râd de unul prost, bărbații ăștia de care zic eu, își ridicau palmele orientate în față, de parcă așteptau să joace volei stând pe scaun și după aceea le trânteau cu putere de tăblia mesei. Or fi fost și puțin chercheliți.
Sticlele de bere săltau pe masă în ritmul bătăilor de palme. „Auzi băi ce zice ăsta! Să mergem să-i săpăm o groapă!” Și râdeau și râdeau și dădeau cu palmele în masă. Pe mine nu mă deranja că-mi ziceau „ăsta”, chit că n-am fost împreună în armată cu niciunul, ci că râdeau!
Și așteptam să zică venim bre sau nu venim, atât și după aceea eu plecam și puteau să râdă cât voiau. Au zis în schimb altceva, că ei nu sunt proști să sape pe căldura asta, în pământul tare ca betonul, că și la groapa mamei lor s-ar gândi dacă nu e mai bine să angajeze un gropar de meserie! Dar ei nu sunt proști să sape pe căldura asta, pe seceta asta și-n pământul tare ca betonul. Și râdeau și dădeau cu palmele-n masă și râdeau și-au spus că mai bine să stau cu ei la o bere, că o să găsesc eu pe cineva până la urmă. Să iau viața mai ușor…
Trezirea la realitate
Începusem să mă dumiresc că-n satul ăsta nu-i nici urmă de prost. Că dacă aș fi fost atent la semne nu m-aș mai fi dus la birt să râdă ăia de mine. Că a mai venit o dată un vecin la mine și dintr-una într-alta am înțeles că nici el nu este prost. Că veni vorba despre pătrunjel și prostii de astea comune pe la țară iar el mi-a zic că nu mai face prostia să sape. Pentru ce, dacă poate să cumpere de la Profi? Doar n-o fi prost!
Bun. Așa mi se explică mie de ce merge afacerea unui oltean ce se plimbă cu duba prin sat și strigă la megafon: roșii, castraveți, pătrunjel și mai zice dar nu mai știu ce. Pentru că oamenii de aici lucrează la oraș, fac zece minute cu autobuzul și atunci de ce să-și bată capul cu săpatul de grădină? Că doar n-or fi proști! Și tot satul a evoluat în direcția asta. de aceea nu mai sunt proști pe-acolo, iar acesta este un lucru bun până la urmă.
Și merită să vă mai spun un lucru. După ce terminam o zi din asta de săpat, zău că mă apuca damblaua. Nu mai putem face nimic, stăteam pe spate și dădeam din gură ca un pește. Uneori mai aveam forță să mă duc să-mi iau o bere. Dar esențial este că nu mai puteam gândi. Sincer. Nu mai știam nici cât fac doi ori doi. Și, cred eu, de problemele astea s-or fi lovit și oamenii din sat. Adică or mai fi avut și ei câte ceva de săpat și și-au dat seama că după o zi de sapă nu mai pot gândi nimic.
Cred că de aici vine pericolul prostirii omului. Că e prea obosit. Astfel, oamenii din satul meu și-or fi zis că de ce să se prostească ei și să nu mai poată gândi!? Pur și simplu nu mai8 fac treburi din astea de săpat, cu efort. Bine, acum nu vreau să zic că sunt toți mari gânditori, dar important e că și-au dat seama ce-i prostește. Și de ce nu mai fac treburi care-i tâmpesc.
Am descoperit așadar de ce nu mai sunt oamenii proști.
Și uite așa m-am apucat să sap singur fosa eco! Ce fain sună, de parcă ar fi o galerie de fotbal din Italia, fosa eco, forza Empoli, rosso neri, viola, bianco-neri, fosa eco! Ce mai, sună fain de tot, numai că în realitate e vorba de o groapă în care eu voi băga căcat!
Cum am scăpat de prostie
Nu mă voi plânge că a fost căldură mare, secetă, pământul tare ca betonul și coada de la hârleț a prins gustul sărat al transpirației mele. Voi aminti doar o întâmplare, petrecută mai așa, spre trei-sfertul lucrării mele. Mă duc la birt să cumpăr o sticlă de bere pentru personalul meu muncitor care-mi sapă groapa, adică mie, vă dați seama, că eu eram singurul muncitor. Și-mi zic oamenii de la masă hei băiatul, uite omul ăsta are un excavator din-ăla pitic, nu vrei să te ajute?
Mi s-au aprins beculețele în cap, mă gândeam că ar fi o idee, mai aveam și șanțurile de săpat, alea în care voi pune țevile. Da, de ce nu? Să-mi spună cât m-ar costa!? Și omul acela trage un gât de bere, se uită la mine și-mi spune cât m-ar costa. Iar eu, în secunda aceea am simțit că mă nasc din nou. Și-am să vă spun de ce.
N-ați avut niciodată bucuria imensă să îi puneți piedică băiatului care v-a furat gagica? Iar ăla cade caraghios, se răsucește face pe balerinul ratat și se lungește pe jos în cel mai dezordonat mod cu putință. Sau la pationar când îi tragi un cot, din greșeală, nemernicului, iar ăla se bălăngăne și se face piftie pe gheață în râsetele prietenilor tăi. Mă rog, faze din-astea, să te răzbuni. Căci da, răzbunarea este o senzație nemaipomenită. Te simți foarte bine după o fază din asta în care râzi de cel care ți-e rival, cel care te-a umilit, cel care ți-a luat gagica și a putu face asta doar pentru că avea blugi Brooklyn.
În fine, venise și vremea mea. Răzbunarea! Aș fi putut să râd, să râd și să dau cu palmele în masă. Așa cum au făcut ei când le-am propus să vină la săpat. Dar n-am fost în stare, deși mă gândeam. Am zis doar că „e mult, doar n-o fi prost? Mai bine sap eu!” Acesta a fost momentul când m-am convins definitiv că nu sunt chiar atât de prost. Ba chiar deloc.
» Mini excavatoare Komatsu cred că o chestie din asta mi-ar fi trebuit mie
