Dacă ați văzut emisiunea „La Cină” de pe Digi24, realizată de Ionela Năstase și Adi Hădean, aceasta cu Oana Zamfir cea bună de reclamă pentru paste de dinți, ați observat probabil regretele, justificarea sau cererea de iertare, nu știu cum să-i spun ale Oanei. Ea s-a referit la marea gafă, cea cu Marian Munteanu, gafă care i-a schimbat cariera. Dacă ați observat, Oana regretă și tare cred, așa înțeleg eu, că prin emisiunea asta se încearcă o îmbunare a șefilor, să revină din nou pe sticlă. Ionela Năstase îi dă tot concursul!
Așa înțeleg eu, așa văd, așa-mi spune mie instinctul, că Oana Zamfir vrea să revină pe sticlă. Asta chiar dacă declară mai direct sau mai subtil că ea va face radio for ever. Nu cred. Eu cred că ea vrea înapoi pe sticlă și probabil va ajunge. E o femeie frumoasă, e spontană, iar oamenii au memorie scurtă. Acum, să fim serioși, câți dintre actualii ascultători de radio, câți dintre cei care se mai uită la știri mai au habar cine a fost Marian Munteanu sau Luceafărul huilei!? Puțini. La câți le mai pasă de acest subiect? Cred că nimănui…
Așa că, eu cred, primul pas pentru revenire a fost făcut.
Opinia mea despre crainici
Întotdeauna am detestat pe cei care se dau jurnaliști, redactori, dar ei citesc de pe prompter sau pun întrebări în funcție de ce li se spune în căști! Adică, să fiu înțeles, sunt orice altceva dar nu ziariști! Pentru mine (poate că sunt de modă veche) atunci când mergi să iei un interviu, când vrei să obții o informație de la cineva, indiferent de notorietatea interlocutorului, este important să știi în amănunt cine este, ce face, ce a făcut… cât mai multe informații! Asta se numește pregătirea interviului, nu te poți duce în fața lui fără să știi cine este subiectul tău.
Este adevărat, unii se lasă dirijați de discuție, nu vin cu întrebări pregătite. Este o tehnică, dar nu înseamnă că nu știi și nu cunoști personajul! Îți trebuie cultură generală, fără ea nu ai ce căuta în presă, vei ajunge să te faci de râs.
Pentru cine nu știe la ce mă refer, dar știe cine este Marian Munteanu poate vedea un moment de câteva secunde cu gafa care a consacrat-o pe Oana Zamfir…
Or, în, contextul Oanei Zamfir, care l-a întrebat pe Marian Munteanu dacă a fost prezent în Piața Universității, cei care cunosc fenomenul mineriadelor și protestele din Piața Universității au găsit total nefericită întrebarea ei. După aceea, ieșirea ei de la știrile Digi TV a fost un moment firesc.
Acum, dacă mă întrebați pe mine, nu poate fi o gafă omenească. Eu cred cu toată tăria că acestea nu sunt pur și simplu gafe, sunt adânc intrate în om. Este ca și cum n-ai ști diferența dintre „sau” și „s-au” și stai să te gândești când și cum se folosesc! Nu, folosirea sau-lui nu trebuie să fie un moment de derută, să te întrebi dacă o fi așa sau invers, este un gest logic, este ceva ce ți-a intrat în sânge, cam la fel cum este cu mersul pe bicicletă! La fel, dacă ești jurnalist, nu trebuie să intri în discuții despre revoluție și mineriade dacă nu știi cine a fost Iliescu, Marian Munteanu, Petre Roman, Marian Cosma. Dacă ai îndoieli pe tema asta. Pentru că vei călca strâmb și-ți sucești glezna!
Boala perfidă
Îmi aduc aminte cum l-am cunoscut pe Valeriu Tabără, dar și pe alții. Mergeam la București să mă-ntâlnesc cu ei. Exemplul cu Valeriu Tabără; alergam după el să-l întreb ceva despre deșertificare, pe la Muzeul Satului din București. Prin anii 90 am fost de câteva ori la acel muzeu, erau pe atunci niște manifestări de genul Ruga Bănățeană, prilej cu care l-am cunoscut pe el și pe alții…
Atunci, la Ruga Bănățeană, unde s-au adunat mereu personalități ale vieții publice, am observat cum reporterii TV primeau mesaje de genul întreabă aia, ailaltă, să chestioneze un anumit subiect. Mă rog, așa cum se face, dar eu atunci vedeam pentru prima oară și mă umplea de furie. Adică eu, un „reporteraș” (cum zicea fosta mea șefă) de presă scrisă, aveam obiective clare cu cine și despre ce să vorbesc, mă pregătisem studiind subiectul, iar niște „fete” de la A1 și ProTV pur și simplu zburdau și culegeau laurii! Mă enerva chestia asta. Pentru că eu acasă citeam și apoi mergeam pe teren unde alergam după subiectele pe care le aveam programate. Desigur, recunosc, invidia este o boală profesională în presă.
