Am primit o invitație la teatru, la Spectacolul Exod (Teatrul Național „Mihai Eminescu” Timișoara) și m-am hotărât să mă tund. Că să fiu mai fresh. Asta era pe după-amiază, atunci am pus mâna pe aparat și am început să-l bag în păr. De ani de zile am același stil, pun la 5 sau la 9 mm și dau peste tot scalpul. E simplu și ieftin. Încercasem eu mai demult să mai schimb, mai las plete, barbă dar ajunsesem un fel de Grigore Vieru reșapat și am zis că gata, ajunge, să-mi păstrez brandul de cap ca o minge de ping-pong și gata…
Ei bine, mă tund eu cam jumătate și crapă mașina! Nu mai merge și gata să-mi bag picioarele în ea! Eram cu capul tus jumate, arătam ca un fel de skin head de mântuială și pe dos, kkuru, ce mai! (Are Smiley o melodie în care zice de o mașină parcată pe dos, nu-ș ce-mi veni să mă gândesc la ea!)
Bun, ce dracu fac!? Se apropie Exodul și eu eram ca o mulă bleagă pentru că m-a mâncat în fund să vreau să mă tund! Să dau pe emag după o mașină era hazliu, aia ar fi venit cel mai devreme a doua zi. Singura soluție era să ies afară și să mă duc să-mi cumpăr o mașină de tuns, să mă-ntorc, să-mi termin capul și să sper că apuc Exodul!
E greu să vă descriu spaima mea și nu aș vrea să diluez povestea. În fine, am avut noroc de o vreme căcăcioasă, mi-am tras o pălărie pe cap, am ridicat gulerul la o geacă și m-am dus la Mall după o mașină de tuns! Mergeam cu capul băgat între umeri dar am avut baftă și nu am dat de niciun cunoscut. Nu mă pierd în detalii și vă spun că am reușit totul la timp, m-am tuns și am ajuns la teatru.
Exod… după capră
Păi, vreau să spun, mă gândeam dacă nu cumva aș fi putut să mai amân chletuiala cu mașina de tuns, asta după ce am văzut actorii cum arată! De fapt, sunt sigur 100% că așa cum eram cu două ore înainte puteam să mă integrez foare bine. Ei erau ca și mine, sau eu ca ei, cum vreți…
Partea interesantă vine acum. Mărturisesc că de când am văzut Capra cu Marcel Iureș, tot la TN Timișoara, au trecut vreo 10-12-15 ani, nu mai știu. Atunci, sincer, am fost șocat de limbaj. Auzisem și citisem de piesă, de autorul acesteia, un premiat de Pulitzer, nu mai știu cum îl cheamă și nu caut acum că-mi pierd ideile.
Deci, revin, piesa cu Marcel Iureș a fost de-o grozăvie cum rar mi-a fost dat să văd sau să citesc ceva. Dar mi-a plăcut. A fost chiar îndrăzneață și realizați și dvs că nu sunt premiați dramaturgii mămăligă, aceia care n-au ce să spună. Însă nu știu dacă publicul este pregătit pentru așa ceva, să asculte o piesă în care plouă cu pule și pizde. Dar cine știe, poate s-o mai fi schimbat între timp.
Apoi, acum, adică nah, deja ieri seară, când au început băieții și fetele din Exod să-mprăștie la coaie și pule prin sală, am zis că pică tencuiala, chiar m-am uitat instinctiv spre tavan…
Esența Exodului
Piesa este montată de regizorul lituanian Oskarus Korsunovas după o scriere de Marius Ivaskievics (m-am uitat pe site, aflasem doar că-s lituanieni dar mărturisesc că nu-i știam, vezi Exod la Teatrul Național „Mihai Eminescu” Timișoara).
N-am să vă povestesc subiectul, vă spun doar că mi-a plăcut aproape la nebunie. Aș avea doar două observații. Prima că este puțin cam lungă, de la orele 18 la 22 și ceva. A doua e că are unele accente patriotice cam… ușoare, mie nu mi se par chiar foarte firești, nu prea merg cu subiectul și limbajul. Zic și eu, deși nu sunt critic de teatru. Dar piesa atinge subiectul. Acela al plecării din țară pentru un trai mai bun. Știu că oamenii chiar suferă de dezrădăcinare, chiar se simt ca un altoi nereușit. Discuțiile cu prietenii mei de dincolo îmi confirmă că atât scenariul cât și regia pușcă pe subiect. Și știu foarte bine că ani la rând am stat și eu cu valiza făcută ca să plec.
Dar piesa chiar merită văzută. Vă îmbie la reflecție.
Mi-a plăcut, m-am simțit bine, iar faptul că parcă mi-au intrat picioarele-n cur de cât timp a durat spectacolul ăsta a trecut neobservat totuși în comparație cu umorul și realismul transmis.
Final neașteptat
Acum vreau să vă spun că mă gândeam cum să sărbătoresc ideea asta bună că am venit la teatru. Să mai ies din casă și să mai las călăritul bicicletei. Mi-am zis că să fac o faptă deosebită. Ceva măreț. Ceva demn. Ceva care să merite povestit.
Și cum mă gândeam eu așa… evaluând picioarele actrițelor din ciorapii de plasă, am zis că o idee excelentă ar fi să-mi dovedesc tăria de caracter. Să arăt că nu sunt dependent de nimic. Că nu mă domină nimic pe lumea asta. De exemplu… să mă opun tentației de a bea o bere după spectacol. Bine, berea se bea ca să sărbătorești ceva, un meci (eu nu merg la meciuri) o întâlnire cu cineva drag, termini un curs, o facultate (asta e chiar un eveniment mai rar) eu știu ce întâmplare…
M-am mai învârtit eu prin centru, mi-am spălat ochii pe la terase și m-am cărat spre casă. Și mi-a ieșit un Profi-n drum și am cumpărat două doze de bere. „Na, să-mi fut una!”
» Viziunea mea despre „Moartea unui comis voiajor”
