Zilele astea m-a mâncat în fund o chestie pe care n-am avut timp decât acum s-o scriu. Cineva se-ntreba și după el încă alții și tot mai mulți și mai mulți. Mai mereu specia care strigă sus și tare că ne-am vândut țara și-am dat-o la fier vechi. Dar, bineînțeles, întotdeauna vorbesc doar cei care nu știu. Dar spun mereu că am desființat fabrici și uzine, le-am vândut pe bucată la fier vechi, că tovarășul a fost patriot și a plătit datoriile. Iar noi am făcut altele și ne-am bătut joc de industrie.
Nu. Tovarășul a fost idiot! A fost un satrap. Un incult. Este adevărat și că politicienii de după 89 au fost puși pe căpătuială și nu s-au gândit decât la buzunarele lor. Da, așa este. Dar să spui că tovarășul Ceaușescu a fost patriot și a construit fabrici, uzine și blocuri… nu-i baș așa!
Hai să vă spun eu cum a fost cu marile uzine și fabrici. Eu vă spun doar de cele care știu, încă nu mă pricep la toate (uzinele).
Laminorul de la Roman
Câteva cuvinte despre laminorul de la Roman, vechea fabrică PetroTub, acolo unde mi-am făcut stagiatura împreună cu o ceată de făloși, care toți speram că după ce terminăm vom prinde posturi acasă. Aducă pe aici, prin Banat, pe la UMT, CS Reșița, UCM Reșița, Lugoj sau Arad sau chiar la Caransebeș, oriunde numai să venim acasă. (Bine, nu toți au reușit, nu pe toți ne chema Frunzăverde!)
Bun, deci laminorul de la Roman, cel de 20 de țoli la care am lucrat eu a fost născut copil mort încă din start. De pe la începutul anilor 80. Era un așa mare consumator de energie încât după 89 a devenit un bolovan de gât pentru industria românească.
Gașca tovarășului Nicolae l-a cumpărat în ideea că România va face bani cu găleata. Tehnologia de la Manessman (după care funcționa laminorul) nu era chiar veche, dar după câte-mi amintesc eu s-a cumpărat doar utilajul în sine, nu și tehnologia de laminare. Evident, în speranța că vor asimila inginerii români. Nu știu ce-au asimilat și ce nu că eu m-am cărat.
Vreau să vă spun că atunci, când eram eu stagiar pe-acolo, laminorul era mai mult oprit. Iar din cauza asta se dădeau salarii de toată jena. Colegii mei care lucrau la alte laminoare din fabrică (erau și din acelea mai vechi, de pe vremea lui Pasvante) și la care producția mergea strună, aveau și peste 100%. Eu nu! Rar primeam 90-95% din retribuție. Este drept că nici nu mă omoram cu munca. Nu mă omoram cu munca din două motive principale.
Primul este acela că eram vreo 50 de metalurgi stagiari numai din seria mea, plus cei din anul anterior, dacă țin eu bine minte, ne împărțiseră pe schimburi din a doua zi de cum am intrat în fabrică. Al doilea motiv este că nici nu puteai face ceva. Mi-aduc aminte că aveam un șef de secție, Costea dacă nu mă-nșel, la care m-am dus să cer voie la bibliotecă. (Aveam de făcut proiecte de an, fiecare dintre noi făcea chestia asta.) Și omul mi-a zis clar: „Te duci la dracu să te ia, n-ai de lucru!? Uite aici câte proiecte vrei! Ia-ți, citește și fă-ți și tu unul.” Și a deschis omul o cameră plină de dosare și a zis „ia-ți!” Așa se făceau proiectele. (Primii plagiatori erau comuniștii!) Da, știu, nu eram patriot…
Și preferam, eu dar și ceilalți nepatrioți, să dormim sub cuptoare sau să o tăiem peste câmp acasă, adică la căminele din Roman unde aveam camere.
După 90 am citit prin presă că laminorul de 20 era mereu cu probleme. Una era că scăzuse cererea de țevi de diametrul acela, a doua că nu era destulă energie. Deci nu se putea face producție și mai ales competitivă la preț. Asta este economia de piață. În consecință, a ajuns la fier vechi, nu mai știu, l-au luat Mitall Steel, l-au tăiat, nu mai sunt la curent. Am auzit însă un lider de sindicat de la vechiul PetroTub, cel la care am lucrat eu, zicând că politicienii din România au distrus uzinele sau le-au dat la străini. Eu nu contest că avem o clasă politică execrabilă, dar astea erau uzinele pentru care tovarășul ne-a pus să facem foame, niște fabrici neproductive, nerentabile și fără piață de desfacere!
Laminorul LDS de la Reșița
Ca să fiu sincer, aici am ajuns dintr-o eroare, eu doream să merg la Oțelu Roșu, apoi am ajuns la Anina, un șir întreg pe care-l povestesc altădată. (Este drept că încercasem și cu regretatul Dijmărescu să ajung la Oțelărie la Reșița, dar fiindcă nu eram membru de partid mi-au zis pas.) Oricum, am fost „coleg” cu Frunzăverde, viitorul ministru și stâlp al Banatului, cu care am lăsat deoparte hârjoana din timpul liceului și ne-am văzut de treabă fiecare. Adică el fiind șef de secție, sincer nu știu cum a reușit să fie și în Reșița să ajungă și șef în timp ce noi ăștialalți frecam stagiatura prin țară. Adică știu cum dar voi povesti altădată, în alt context.
Ce vreau să spun este că LDS-ul a fost din start o treabă răsuflată. Comuniștii au dărâmat o parte din Reșița ca să facă „laminorul bloming” așa cum este cunoscut de către reșițeni. Dar, încă de pe atunci era o tehnologie depășită, era modernă turnarea continuă. Sistem de producție care s-a făcut în cele din urmă la Reșița, după 90, nu mai știu exact când, cam unde era vechea Siemens-Martin. Da, dar s-a făcut turnarea continuă când totul era deja distrus. Orașul, combinatul, oamenii au plecat…
Deci, când îi aud pe unii și pe alții că vai ce au făcut politicienii cu industria noastră, că tovarășul Nicolae Ceușescu a fost un patriot și ne-a construit fabrici și uzine îmi vine să le dau în cap. Nu ne-a făcut nimic bun. Ne-a cheltuit banii pe lucruri vechi și care nu puteau fi competitive. Mi-aduc aminte că vechile laminoare de la Reșița, linia fină, mijlocie, acolo unde a lucrat și tata, erau cu motoare de prin anii 1925, cam așa ceva. Adică niște vechituri care consumau curent și produceau mult și ieftin pentru că se vindeau în CAER.
Asta a fost cu Roman și Reșița.
Romplumb Baia Mare și finalul
Și pentru că m-a pus naiba să mă-nsor cu o băimăreancă, într-o zi i-am spus lui Frunzăverde: Auzi, io-mi bag picioarele în combinatul vostru și vă f…! Mă duc la Baia Mare. Sincer, îmi trecuse entuziasmul de a fi metalurg acolo unde am visat, unde a fost maistor tata, când eram copil săream gardul de la capătul grădinii și mergeam în combinat, la laminoare, îi duceam tatii pachetul cu mâncare trimis de mama.
Deci, am șters-o!
Printr-un concurs de împrejurări am ajuns șef de schimb la secția de bioxid de mangan, cea care făcea praful acela negru din interiorul bateriilor Elba de la Timișoara. Bioxidul ăsta trebuia să aibă un anumit pH ca să fie bateria bună, să țină, să nu se descarce. Noi reglam pH-ul cu var, cu sodă. Iar apoi dădeam în râu, în Săsar. Cam așa era tehnologia la MNO2.
Apoi, tot la Romplumb Baia Mare, am lucrat maistru la cuptorul de topit plumb unde m-am săturat foarte curând de aerul poluat. Și de oameni; erau niște indivizi pe care nu-i puteai controla în niciun fel. Le băgai nemotivate ca să-i dai afară și nu venea nimeni în locul lor și tot cu ei trebuia să lucrezi.
La Baia Mare, la cuptorul de plumb (lucram pentru Rombat Bistrița) m-a prins și revoluția.
Închei spunându-vă sincer că industria noastră chiar era o grămadă de fiare. A zis bine cine a zis. Iar muncitorii erau un fel de lasă-mă să te las, îi durea-n fund pe toți. Ei se făceau că muncesc, statul se făcea că-i plătește. Asta era în România și să nu mai aud pe vreunul că spune vai, am avut industrie și politicienii au vândut-o și s-au privatizat cu ea. Da, adevărat, s-au făcut măgării, dar industria este departe de visul pe care-l visați cu toții, ăștia suveranii!
Iar în ceea ce mă privește, mulțumesc lui D-zeu că s-au închis toate porcăriile alea care scoteau fum și ne băgau pe toți în spital. Iar pe mine, închiderea și lacătul pe industrie m-a forțat să fac altceva. Uite-așa, după revoluție am ajuns ziarist. Fotografia era un hobby vechi din copilărie. dar, pe vremea tovarășului, să fii ziarist însemna altceva: să fii membru de partid, să faci școala la academia Ștefan Gheorghiu. O labă tristă care doar îndoctrina pe toată lumea.
