În magazie îmi țin cărțile și pastele fără gluten, ceaiuri, conserve. Sunt ca un hamster, când intru în vreun magazin și găsesc ceva, că-mi trebuie sau nu, cumpăr. Le adun și le pun în magazie. Periodic intru și mai scot câte ceva. Ca să nu intre șoarecii și să mă prăduiască am instalat o rețea de aparate cu ultrasunete, infra, micro, lambda și dracu să le ia de care or mai fi, toate având scopul de a le alunga pe rozătoare. Eu, dac-aș fi șobolan, aș turba de furie din cauza lor, atâtea sunt! Și enervante, nu se opresc niciodată, se alimentează de la soare!
Găsisem o pungă cu paste care avea niște găuri într-o parte. Hepa, mi-am zis, să fi trecut animalele de bariera mea ultra infra micro sonică? Și am ținut punga sub observație. De câte ori eram pe acolo mă uitam și apreciam din ochi câte paste mai sunt, dac-au apărut alte găuri, mă uitam și la celelalte pungi. Ideea este că celelalte pungi erau tot neatinse, doar din punga pe care o țineam sub observație se tot împuținau pastele. Dar, curios, alte găuri nu apăreau!…
Mister.
Ieri, am scos punga la lumină să văd și să-nțeleg, deja eram curios la dimensiunea a patra. Și ce să vezi, în pungă era un șoarece, mort evident, excremente și paste abia dacă i-ar mai fi ajuns de-o masă. Nicio gaură suplimentară, de fapt oricum se vedea că mouseul nici măcar n-a încercat să fugă, ar fi trebuit să roadă-n pungă pentru încă o gaură prin care să iasă. Nu, nu s-a obosit. A murit mâncându-mi mie pastele fără gluten. Crescuse mare. Nu i-a păsat de lumea de afară, de frații șoricei, de perpetuarea speciei, nimic. A mâncat pân-a crăpat!
Când eram june, noi, băieții, când auzeam de câte unul c-a murit făcând infarct în timpul vreuunei partide de sex ziceam: „Ce moarte frumoasă! Să mori în ea! Să te-nfigi până la prăsele și-atunci să crape inima în tine, asta da moarte! Mori fericit…”
Așa și șoarecele meu. A crăpat mâncând fără gluten.
***
Ani de zile am luat tratament pentru glanda tiroidă. Mă simțeam deja împăcat cu mine, diabet, tiroidă, nebunie, le aveam pe toate! Până într-o zi în care am fost la spitalul cefere să mă caut în plămâni. Să văd dacă acolo n-am ceva. Peste vreo juma de an mă voi căuta și-n fund, dar să revenim la vizita pneumoftiziologică. Și după ce beau eu una soluție grețoasă să mi se lumineze calea trahee, mă-ntreabă duduia dacă mai iau vreo medicație. Cum să nu, sunt bolnav de glanda tiroidă, i-am zis eu!
Daaa? Și cine v-a zis că aveți cu tiroida? mă-ntreabă femeia. Beculețul meu de avarie s-a aprins și clipea ca la mașinile de dus gunoiul. Cum adică, n-am nimic la tiroidă? întreb eu, dezamăgit că s-ar putea să nu fiu bolnav, dar inspectoarea de trahee și plămâni a bătut în retragere și a spus că să iau tratamentul care mi s-a recomandat.
În fine, beculețul meu nu s-a mai stins de atunci. Am reușit să obțin o programare la altă endocrinoloagă, o tipă de pe Calea Aradului, și aia se uită la mine, mă ecografiază și mă consultă și termină zicându-mi ceva de genul: Auzi, dacă nu ar fi fost pe bani m-ai fi plictisit, du-te-n măta că n-ai nimic la tiroidă! Mi se părea mie că sunt ca un bou (cel puțin în privința asta) și am ieșit învârtindu-mă de acolo.
***
Acu vreo câtea luni lingeam aerul și-o bere fără alcool undeva pe o terasă, pe strada mea favorită, adică pe Alba Iulia. (Acuma, fie vorba-ntre noi, aici mi-ar plăcea să crăp și eu, într-o casă de pe strada asta, înfipt până la prăsele. Poate la teatrul maghiar. Numai că la inimă n-am nimic, dar absolut nimic, herțul meu bate nemțește.) Eram cu un prieten stomatolog care, pe vremuri, când începusem să-i fac site-ul mi-a spus că am un rol vital. Zicea: Mie când îmi intră unul pe ușă imediat îl văd ca pe-un client, al meu este, sarcina ta (adică a mea – nr) este să-l aduci la mine, de-acolo mă descurc eu…
Adică trebuia să-i promovez bine site-ul, pentru cine nu a înțeles.
Și-mi zicea atunci acum câteva luni că să mă duc la el, să-mi facă o radiografie bi-tri-cvadro-panoramică și mai vedem. Ce trebuie scos, ce se păstrează și ce nu. Și-mi face un preț favorabil și băgăm niște (alte) implanturi și tot așa.
Mi-am adus aminte de el azineață, după ce mi-am amintit de șoarecele de ieri și spălându-mă pe dinți și fluierând în același timp și m-a pocnit o idee: Domle, dar dacă dinții mei erau buni și mi i-a scos degeaba, hai? Dacă a văzut și-n mine un client, nu un pacient și m-a calculat, două-trei-patru, plus lucrarea, plus ceramică plus infra plus ultra plus la naiba!? Beculețul meu de avarie este aprins în draci acum și n-am cum să-l mai sting. Dacă tiroida mea este la loc, în schimb dinții mi i-a luat demult o firmă de recuperări de deșeuri toxice și periculoase (chiar sunt!) iar acum voi băga niște titan în mine, nu-mi ajungea nicotina din tinerețe…
Beculețul ăsta n-am cum să-l mai sting, o să ardă până se termină bateria.
***
Una din prietenele mele, o dieteticiană mi-a spus că nu pot mânca pizza decât dacă o ard imediat. (Caloriile date de pizza, la ele se referea!) Și că recomandarea ei ar fi să nu mai mănânc nicio cereală. Eu i-am spus că niciun grâu nu mai este grâu, că totul s-a schimbat, am citit eu într-o carte, că eram curios cum să fac să nu mă procopsesc cu vreun Alzheimer. Iar ea mi-a zis: Tu să asculți de mine, că eu îți dau rețeta, m-auzi? Că prea mult îmi dai cu cititul, să-mi aduci și mie cartea aia s-o văd!
Șoarecii de bibliotecă chiar există. Sunt și șoarecii din subsol. Sunt șoareci peste tot. Unii dorm acoperiți cu ziare. Alții încep să urce ierarhiile. Spuneam eu mai demult pisicilor, că doar ele mă ascultau, torceau și se zgâiau la mine, că cititul de ziare nu te deșteaptă, doar te informează. Și te informează așa cum vrei și nu cum trebuie. Nu devii citit dacă citești ziare, de altundeva vine cultura, mai degrabă din cărți. Din păcate, pisicile mele, dragele mele, doar cu asta au rămas, cu ascultatul.
Iar șoarecii sunt tot mai mulți. Urcă, urcă, ies din subsoluri, mergem cu ei de mână, pe stradă, unii sunt chiar șoareci gay! PLM!
