Al patrulea val

blog timisoara biserica
fotografie de Matei Bitea: Biserică la Marea Cretei. Ușa deschisă, intrai, te rugai si aprindeai o lumânare. Apoi, plecai și trăgeai ușa după tine. Cutia milei n-a furat-o nimeni!

Unii oameni cred că ei sunt mai aproape de Dumnezeu. Că doar El le va lua viața sau doar El îi va salva. Eu cred că s-ar putea să fie o minciună. El face minuni nu neapărat prin mâinile Lui. Trimite pe alții în lumea asta să facă. Să dea viața, să salveze o viață, să ia viață. Oamenii ar trebui să învețe că scăparea lor vine doar de la El, chiar dacă prin mâinile altora… Dar dacă sunt orbi s-ar putea să nu vadă. Proști să nu priceapă. Sau surzi să nu audă strigătul vâslașului din barca venită să-i scoată din moarte.

Și ultima barcă…

A venit odată o ploaie care a ținut zile-ntregi și parcă nu se mai oprea. Și ploua întruna. Într-un sat din pustă apele râului au ieșit afară tocmai când ploaia a stat și soarele a ieșit de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Râul a început să umple ulițele. Nu mai era de glumă, casele din pământ urmau să se dărâme. Prima barcă a venit la geamul lui Bandi și oamenii din ea i-au strigat să iese, să lase totul și să vină cu ei. Bandi n-a vrut. E casa lui și nu o va lăsa.

Bandi avea încredere, spunea că Dumnezeu nu-l va lăsa. Se va îndura cumva și-l va scoate de-acolo dacă va fi să fie. Cum? Bunul Dumnezeu știe…

Își liniștea păsăretul pe care l-a suit în pod. Le vorbea și le arunca grăunțe. Câinele se liniștea mai greu, din când în când își băga capul în locul unei țigle căzute și lătra și lătra la apele care tot creșteau.

A venit și a doua barcă iar oamenii i-au strigat lui Bandi să lase tot și să vină cu ei. „Mergeți voi numa și lăsați-mă pe mine-n pace! Are grijă Dumnezeu de mine…” Bine Bandi, numai să nu-ți pară rău i-au strigat aceia…

La fel a fost și cu barca a treia, Bandi spunea că mai stă, că are încredere în Dumnezeu care o să-l scape, doar nu o să-l lase să moară singur, aici, în pustietatea asta de ape. Căci o jumătate de sat a fost înghițit de râul care a ieșit afară. Era ca o mare ce nimeni nu mai văzuse până atunci.

Brusc, s-a rupt digul de lângă pod. Și a făcut niște valuri, așa, mari, de parcă o mână uriașă aruncase un bolovan în apă. Iar acesta scosese la suprafață niște cercuri care s-au dus să mai dărâme ce nu era încă sub apă. Și ultimul val, al patrulea, s-a dus spre podul casei lui Bandi, care până atunci se încăpățânase să stea mai sus de luciul apei. A înghițit tot: găini, câine și pe Bandi care se ruga la Dumnezeu.

Multă vreme după ce au plecat apele, oamenii încă mai vorbeau de Bandi. „Apăi dac-o fost prost! Dumnezeu i-o trimis barcă să-l scape dar dacă n-o vrut să se urce nici într-una, ce poate să-i facă!?”

Apoi, după și mai multă vreme, Dumnezeu și oamenii au uitat de Bandi…

PS: În 2005 mă aflam la Otelec. Am văzut cu ochii mei cum apele au venit peste noapte și au înghițit satul. Una din întâmplările petrecute atunci a rămas în mine, fotografiată și nespusă. Acum a venit ziua să o povestesc. Pe lumea asta toate au timpul și rândul lor…