A douăzecea carte a lui Adrian Bodnaru costă patruzeci de lei. Este cea care (am înțeles eu) îl aștepta, era așezată într-un fel anume și trebuia scrisă. O carte cu versuri și mult aer, cu spații peste tot în jur, cu posibilități nesfârșite pentru cititor. O carte care trebuie și văzută și citită. Cartea pe care eu mi-am însușit-o cel mai repede, cred că din cauza golurilor și liniilor care-ți sugerează.
Robert Șerban o plasează undeva în zona concreteții japoneze. Marcel Tolcea o aseamănă cu scrierile marilor prozatori ruși, care-ți spun o poveste într-un rând. Iar poeta Liubița Raichici îl vede pe Adrian Bodnarul ca pe un cotropitor, după ce-l citești îți trebuie un timp ca să-l dai afară din tine, altfel nu mai faci nimic.
Eu văd o colecție de fotografii. „Aici putem vorbi deschis – nici umbră de pin” este un punct de belvedere. Urci pe un vârf de munte și de acolo de sus îți închipui ce este jos. Vezi cu ochii minții. Vă voi arăta câteva fotografii. Prima este, desigur, cea care-mi place mie cel mai mult, azi voi merge la Auchan și-i voi cumpăra o ramă!…
Uitasem —
în ziarul de mâine
azi e ieri
peste tot.
**********
Noaptea vine
tot mai târziu
acasă —
cum are timp
de ea
până la ziuă?
**********
Cât de tânăr să te fi cunoscut
ca să fiu ca iulie?! —
cu zilele mari
deja
din întâi.
**********
Să prindem răsăritul! —
stăm în cameră
și tragem linie,
și adunăm.
