În vremurile „de demult”, când terminai o facultate primeai o repartiție. Undeva în țară. La fiecare sfârșit de an se afișa o listă cu posturi care se ocupau de către absolvenți în funcție de „algoritmul” acelor vremuri. Repartiția se făcea pentru aceeași lista de la toate facultățile din țară. În funcție de câteva criterii. Deși se spune că media de absolvire te ajută, asta era o prostie pe care o credeau doar cei din anul întâi, notele tale la examene nu erau decât un factor secundar, pentru că dacă doreai să ocupi un anumit post, la el aveau prioritate cei care aveau domiciliul în acel oraș.
Între cei cu domiciliul în orașul cu postul dorit se făcea o departajare, care era căsătorit, care cu copii, abia la sfârșit conta media de studii. Însă, peste toate opțiunile era una ca un as de treflă, respectiv șeful de promoție. Acesta avea dreptul să aleagă unde doreau mușchii lui. Îl durea în cot de căsătoriți, de copii, de buletine și d eorice alt criteriu. Bineînțeles, între șefii de promoție de la mai multe facultăți de același profil din țară se făceau criteriile de departajare pomenite mai sus. dar câte erau, câte puteau fi!? Maxim 3-4…
Acest motiv m-a determinat să-mi doresc să fiu șef de promoție. Să aleg ce vreau eu, să mă duc unde vor mușchii mei, să aleg fabrica pe care o doream. În deceniul al nouălea, înainte de revoluție, nu te puteai duce în orice oraș că așa ți se scula ție. Orașele erau închise, așa cum se spunea pe atunci. Așadar, opțiunea mea devenise să termin primul. (Am omis să vă spun că te puteai muta totuși într-un oraș dacă aveai pile. Or eu nu aveam pe nimeni „sus” și eram obligat să mă bazez doar pe forțele mele.)
Unu
Nu mai știu exact, dar parcă spre sfârșitul primului an și îneputul anului doi mi-am dat seama, mi s-a spus și mi s-a dat de înțeles, că nu voi fi șef de promoție sub nicio formă. Asta pentru că la titlu râvnea și colegul meu XX care era nepotul secretarului de partid pe municipiu. Care a devenit și membru de partid și șef al asociației studenților comuniști. A fost ca un pumn în stomac când am înțeles chestia asta. Nu mi-am pus niciodată problema să intru în partid așa că simțeam un fel de frustrare din cauza asta. Mai mult, un alt coleg – XY, un tâmpit care nu vedea în spațiu un desen tehnic și cu care era coleg de cameră XX a intrat și el în partid, a devenit adjunctul asociației și am înțeles și eu cum stă treaba în lumea asta. Oricât mă străduiam, oricât învățam, nu reușeam să iau note mai mari decât ei.
Profesorul de socialism științific mi-a și spus la un examen, când mi-a dat cinci doar ca să-mi strice media: „He, tu crezi că știi, dar nu știi! Iar la toamnă degeaba vii la mărire, căci nu vei ști mai mult. Ce vrei tu nu se poate!” Am înțeles, că nu eram bătut în cap, dar furia mea devenise apocaliptică, eram în stare să-l sfășii. Culmea, după revoluție, mi-a și părut rău de el aflând cum a murit (și cum bănuiam eu că va muri), beat în fiecare zi, se sprijinea de copacii de pe marginea trotuarului ca să-și verse mațele pline de sânge.
A trecut și lupta asta, am luat repartiție în fundul țării, nu mi-a folosit la nimic că aveam totuși o medie mare. Vreau să mai spun că în câțiva ani s-au închis toate fabricile unde puteam lucra așa că a trebuit să o iau practic de la început. N-aș putea spune că era chiar început, căci eu făceam fotografie de copil, așa că la m-am transformat în fotoreporter. Ceea ce, cred sincer, era de fapt ceea ce trebuia să fiu dintotdeauna. Dar până la intrarea în presă mai e de povestit.
Doi
După ce am terminat stagiatura și m-am întors la Reșița, apoi la Anina și naiba mai știe pe unde am lucrat, m-am însurat. Din întâmplare, nevastă-mea locuia (și) în Baia Mare. Și ni s-a pus nouă la un moment dat pata să ne stabilim acolo, la ea, în Maramureș. Ea găsise imediat post, profilul ei era plin de oportunități. Eu nu aveam unde să lucrez și am tot căutat. În cele din urmă m-am dus și la XX, știam că el era acolo, era șef de secție la o întreprindere unde ajunsese direct prin repartiție.
Am trecut peste orice resentiment (ascuns), aveam nevoie de un loc de muncă și i-am zis să-mi facă și mie un pustiu de bine. N-a putut, n-a vrut, nu contează, important este că în cele din urmă am găsit prin altcineva un post de maistru în combinat.
Trei
Acolo m-a prins și revoluția. Adică acolo lucram.
Cu două zile înainte mă dusesem la Carei unde aveam o mătușă șefă la un magazin de tip „Gospodina”. Aveam nevoie de mâncare, în Baia Mare nu se găsea mai nimic. Aveam un copil mic, era nasol de tot. Era complicat și să aduc mâncare de la ea, pe tren, erau tot felul de controale. Mi-era frică să nu mă prindă milițienii de la „transporturi feroviare” și să-mi confiște mâncarea.
Careiul era un oraș pustiu 20-21. Așa l-am văzut eu. Mătușă-mea se chinuia să-mi facă rost de mâncare, chiar dacă era șefă tot nu avea de dat așa de ușor. În fine, ziua de 21 i-a luat să-0mi adune o plasă de carne congelată. Seara am ascultat la Europa Liberă înregistrarea de la Timișoara. Cum s-a tras.
Patru
La Baia Mare a fost altfel revoluția. Nu știu să se fi tras, să fi fost cineva rănit. Mi-aduc aminte că mă preocupa să nu ne pună absenți nemotivați la lucru. Și mi s-a părut că este ceva în neregulă, totul părea organizat. Descriu întâmplările în „Coada de lopată”. Eu aveam ceva cu un milițian care mi-a confiscat bradul.
Cinci
Ideea este că XX ăsta, secretarul de partid, fostul meu coleg, cu care m-am întâlnit în zorii zilei de 23 decembrie, m-a întrebat dacă am făcut fotografii. Să scoatem o revistă faină, să construim noua societate, fraze din-astea. Are el niște idei de revistă!
A fost momentul în care eu m-am lăsat păgubaș și m-am dus acasă. Nu m-a mai interesat de XX, de nimic. De el, de fostul secretar de partid, nu mai știu unde este și ce face. Am plecat din Baia Mare dar sunt (aproape) sigur că dacă-l caut îl voi găsi. Șef la vreun partid, la vreo instituție, vreun mare patron, ceva…
Șase
Cred și eu că elementele comuniste, kaghebiste, sovietice, dracu să le ia că nu știu cum să le mai zic, au fost plantate în puncte importante din societatea noastră. Zic asta văzând cum am evoluat. Că încă nu s-a spus adevărul. Și nici nu mai cred că se va spune vreodată.
Profesorul meu de socialism științific, acela bețivan, spunea: „Istoria este ciclică. Ne întoarcem mereu în același loc al evoluției, doar că pe un plan superior!” Cred că am ajuns în punctul acela. Dovadă? Nimeni nu mai știe ce a fost, iar cine știe nu știe bine!
Sfârșit
George Santayana în The Life of Reason (1905): Cei care nu-și cunosc istoria sunt condamnați să o repete.
Notă: Acest subiect l-am dezvoltat în povestirea „Coada de lopată” din volumul Șaepele din Bolborosu
